„La greci, la evrei, la arabi, ca şi la români, sarea este un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, având valoarea unei legături de frăţie. Sarea este considerată şi element primordial, deoarece lichidul amniotic în care se scaldă embrionul, este sărat, ca şi marea din care a apărut viaţa pe planetă.
Sarea a iscat războaie, a împins hotare de imperii, a desenat lumea. Romanii au ajuns în Dacia şi pentru ea” – scrie Ruxandra Hurezean într-un excelent reportaj dedicat sării, în revista ”Sinteza” (Nr.6-iulie 2014). Dar, continuă jurnalista din Cluj, „deşi România are unele dintre cele mai mari zăcăminte de sare din lume, acum pierde pe tăcute, bătălia cu piaţa. A fost înlocuită de Ucraina, Turcia sau Grecia. Cu o conducere centralizată şi interese obscure gravitând în jur, salinele pot ajunge muzee sau depozite pentru deşeuri toxice”.
Şi când te gândeşti că a existat o vreme când oamenii erau plătiţi în bulgări de sare…
Dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti…
Se știe că exploatările sistematice de sare din Dej şi Ocna Dej au început încă din epoca romană. După retragerea Aureliană, exploatarea a continuat, dar nu s-a mai realizat la aceiași scară. În perioada voievodatelor, exploatările de aici au aparținut voievodului Menumorut care i-a așezat în zonă pe chazari pentru apărarea transporturilor de sare. Apărarea se baza pe cele patru puncte fortificate aflate la: Uriu, Cuzdrioara, Urișor și Cetatea Jidovilor de la Ocna Dej.
„Devenirea orașului Dej – explică prof. Constantin Albinetz, directorul Muzeului Municipal Dej – este legată de întâiul mare val de colonişti germani aduși în Transilvania de către regele Geza al II-lea, pe la jumătatea secolului al XII-lea, al doilea val datorându-se regelui Bela al IV-lea, după invazia mongolă din 1241. Istoricul Kádár József consemnează primii hospites la Dej în anii 1141-1143, ca locuitori ai Olandei şi Flandrei care au pătruns dinspre Satu-Mare spre Dej, Bistrița, Cluj şi Reghin. Aceşti colonişti au fost întemeietorii orașului Dej. Odată ajunși aici au practicat diferite meșteșuguri, dar și exploatarea și comerţul cu sare”.
Primele privilegii regale acordate minerilor sunt cele de la Dej şi Turda din anul 1291. În perioada cuprinsă între secolele XI-XIII, sarea exploatată era vândută din depozitele regale, administrate de turci, evrei sau de slujbaşii regelui, în colaborare cu instituţiile ecleziastice cărora regii le donau cantităţi mari de sare. Începând cu secolul al XIV-lea însă, exploatarea şi vânzarea sării a fost organizată exclusiv de către regalitate, prin intermediul Cămărilor de sare. În fruntea Cămării de sare era un comite (comes camerae salis) sau cămăraş, numit de rege. Comitele avea ca atribuţii aprovizionarea salinelor și a lucrătorilor, dotarea tehnică a ocnelor, recrutarea şi plata lucrătorilor, depozitarea şi transportul sării, dar era și judecător pe teritoriul Cămării, mai ales la ocne. La fiecare ocnă, cămăraşii aveau în subordinea lor câte un vicecămaraş, un contabil, care la rândul lor aveau un magulator, care ţinea evidenţa bulgărilor de sare extrași. Fiecare ocnă avea un bucătar, grădinari şi un preot care era întreţinut de Cămară şi de tăietorii de sare. Pe lângă aceştia, ocnele adunau în jurul lor o serie de meşteşugari şi negustori: fierari, cărbunari, meşteri lemnari, distribuitori de seu pentru lumânări, furnizori de postav etc. La unele cămări, precum cea de la Dej, unde se transporta sarea pe apă existau şi ,,meşteri de nave” sau navigatori (celeristae), care construiau şi conduceau navele încărcate cu sare. Cei din Dej conduceau navele până la Satu Mare sau la Szolnok (în Ungaria).
Exploatarea efectivă a ocnelor de sare revenea mai multor categorii de lucrători specializaţi pe diferite munci: tăietorii de sare sau şuvagăii tăiau blocurile de sare din mina sub formă de clopot; rotarii (milleristae) manevrau instalaţia care funcţiona pe sistemul scripeţilor numită gepel/kepel şi care scotea sarea, pământul sau apa la suprafaţă. La Dej erau înregistraţi patru milleristae, la fel ca la salina din Turda. Tăietorii de sare aveau avantaje faţă de iobagi, deoarece erau scutiţi de dări, de mersul la oaste şi de vămi, atunci când transportau alimente. De asemenea, în anul 1427 locuitorii din Dej şi Ocna Dejului au fost scutiţi de a plăti pentru postav, fier şi alte lucruri pe care le primeau ca salariu de la cămara regală. Însuşi regele Matias Corvin a acordat oraşului Dej şi Cămării de sare o serie de drepturi şi privilegii. În anul 1458, Dejul a primit ca donaţie Şomcutul (cu tot cu vamă) şi localitatea Mănăstirea (care aparţinea cetăţii Unguraş). În anul 1466 au fost scutiţi de serviciul militar dejenii care transportau sarea, iar în anul următor, au fost scutiţi de orice obligaţii generale pe veci. Ba, mai mult, în anul 1468 regele le-a permis locuitorilor din Dej să înființeze o vamă la trecerea peste râul Someş și să folosească banii pentru folosul public. Venind în sprijinul populaţiei locale, care avusese de suferit în urma unei epidemii de ciumă din anii 1477-1485, regele Matia Corvin i-a scutit, în anul 1478, pe toţi locuitorii oraşului de serviciul militar.
Mai târziu, către sfârşitul anului 1552, Georg Werner a fost desemnat să realizeze un raport despre toate sursele de venit din Transilvania inclusiv extragerea și comercializarea sării. Din raportul lui Georg Werner, reiese că Dejul este destul de mare prin sine însuşi iar sarea de la Dej era cea mai pură: nici nu este altă sare mai curată în toată Ungaria. Cei doi principi Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea, care și-au construit o reședință în oraș, au acordat la rândul lor o atenţie sporită exploatării şi transportului sării. Întrucât sarea aducea venituri importante celor care luau ocnele în arendă, în Dieta Transilvaniei, din anii 1665 şi 1671, Stările au adoptat o serie de hotărâri care asigurau prioritate arendaşilor locali.
Intrarea Transilvaniei sub dominaţia Habsburgică, în secolul XVIII, a atras după sine reorganizarea exploatării. Pentru buna funcţionare şi supraveghere a ocnelor de sare au continuat să activeze vechile cămări de sare (camera salium) care se vor transforma în timp în Oficiile de Sare.
„Între anii 1743-1747, administraţia sării de la Dej s-a mutat definitiv la Ocna Dejului, deoarece autoritățile au desfiinţat exploatarea de sare de pe Dealul Cabdic. Dacă în anul 1613, funcţiona o singură mină la Ocna Dejului, un secol mai târziu pe baza unui Raport din anul 1750, aflăm că la Ocna Dejului erau exploatate șapte mine: Ocna Ciciri (Csicsiri), Ocna Mică (Kisakna), Ocna Iosif sau Holdvilag, Ocna Ştefan, Ocna Iosif, Ocna Mare (Nagy Akna) și Ocna Nandor sau Ferdinand” – scrie Simona Cristina Albinetz în ”Ocna Dej – Studiu monografic” (Galaxia Gutenberg, 2010).
Timp de secole pentru exploatarea sării s-a folosit metoda prin goluri în formă de con sau clopot care avea însă dezavantaje pentru că se pierdea destul de multă sare, iar viaţa şuvagăilor era în pericol permanent. Din această cauză, în secolul al XVIII-lea se introduce tehnica prin camere cu profil trapezoidal (pentru prima dată în Maramureş, apoi a fost generalizată în Transilvania). Noua metodă de exploatare a sării a fost aplicată şi la Ocna Dejului, începând cu anul 1788, pentru prima dată la Ocna Iosif, care a fost exploatată iniţial prin metoda clopot.
După revoluţia din 1848, privilegiile minerilor, statornicite secole de-a rândul, au fost suprimate, situaţie în care următorii ani s-au înregistrat numeroase acţiuni de protest atât la Ocna De, cât şi în celelalte mine din ţară.
Prima modernizare a minei de la Ocna Dej are loc în anul 1882, an în care se deschide calea ferată Cluj-Apahida-Dej, cu o prelungire până la Ocna Dej. Electrificarea, introdusă în 1910 în Mina Ferdinand, constituie un alt reper important în dezvoltarea exploatării, permițând în 1931 exploatarea cu metode moderne de abataj. Primul export de sare consemnat în documente datează din 1903.
După instaurarea regimului comunist, în 1961 s-a inaugurat mina „Gh. Gheorghiu Dej”, iar în 1979, mina „Transilvania”.
Importanţa sării în viaţa economică a oraşului este atestată şi prin prezenţa minerului pe vechea stem a oraşului. Stema este reprezentată într-un scut heraldic din care se ridica un turn şi o capelă flancată în partea dreaptă de o stea, iar în partea stângă de un miner cu un ciocan sau un târnăcop în mână. Legenda de pe scut era: ,,Iisus Nazaremus – Rex Judeorum – Nicolaus Séreny iudex Anno 1522”. Stema oraşului era asemănătoare cu reprezentările sigilografice din zona Rinului de Jos şi este foarte probabil că primii colonişti germani aşezaţi la Dej au venit cu sigiliul propriu.
Stema oraşului era aşezată pe bastionul dreptunghiular al zidului de incintă al bisericii reformate, aflat în partea dinspre piaţa oraşului. Acest turn şi zidul din partea de nord a bisericii au fost dărâmate în anul 1882 pentru a fi lărgită piața centrală. În Muzeul Municipal Dej se mai păstrează două asemenea steme vechi ale orașului, una din metal iar alta din lemn, datate la sfârșitul secolului al XIX-lea.
M.Vaida
