În secolul al VIII – lea, printr-o hotărâre a papei Grigore al III -lea, ziua de 1 noiembrie a fost decretată Ziua Tuturor Sfinţilor, sărbătoarea catolică a creştinilor care au murit martirizaţi pentru credinţa lor. Ajunul acestei zile a fost numit All Hallows (Toţi Sfinţii) sau All Hallow Even, simplificat de limbajul popular, în Halloween. Procedând astfel, biserica a mai preluat, alături de altele, o venerată sărbătoare păgână şi i-a dat o altă semnificaţie.
Sărbătoarea de Halloween a trecut apoi oceanul şi a ajuns în lumea Nouă, odată cu emigranţii irlandezi, suferind treptat influenţe şi preluări din obiciurile şi superstiţiile altor popoare. În uriaşul creuzet etno-cultural care este America, Halloween a devenit o sărbătoare îndrăgită, în special de copii şi de tineri.
Noaptea fantomelor
Halloween este o sărbătoare populară din care fiecare ia ce i se pare mai straniu şi mai hazliu, dar puţini sunt cei care ştiu că, de fapt, participă la o celebrare a morţii. Pentru că aici trebuie căutată semnificaţia acestei nopţi în care este reânviată o întreagă mitologie a spaimei.
Începuturile sărbătorii datează din epoca fierului (La Tene), perioada de apogeu a civilizaţiei celte. Triburile celţilor din vechea Anglie trăiau risipite, iar sanctuarele în care se aflau mormintele strămoşilor erau locurile predilecte de întâlnire cu ocazia unor serbări şi reuniuni religioase. Populaţia se aduna aici la date fixe, patru dintre ele având o importanță deosebită: 1 noiembrie – Samhain, 1 mai – Beltene (sărbătoarea focului), 1 august – Lugnasad (Lug fiind zeul cerului senin) şi 1 februarie – Oimele, care s-a continuat cu sărbătoarea Sfintei Brigitte.
Sărbătorirea lui Samhain, o divinitate a morţii, semnifica pentru celţii irlandezi, prima zi de iarnă şi prima zi a Anului Nou. Era şi data la care potrivit legendelor, regele Muircetach Mac Erca, supărând-o pe zâna care-i era soţie, a fost asaltat de fantome şi s-a înecat într-un butoi. În această noapte, se spune că Samhain îi aduna în jurul său pe cei care muriseră în anul ce se încheia, pentru a-i duce în lumea de dincolo. Ajunul se numea priveghiul lui Samhain. Noaptea, la frontiera dintre anotimpuri, când bariera care separa lumea celor vii de cea a morţilor se ridica, sufletele răposaţilor puteau să se întoarcă pentru câteva ore la vechile lor case. În cinstea, dar şi de teama lor, oamenii lăsau focul aprins în vatră şi puneau mâncare pe masă. Unii, de teama eventualei nemulţumiri a fantomaticilor musafiri, se deghizau cu speranţa că nu vor fi recunoscuţi. Fără îndoială, era o noapte a primejdiilor şi a spaimei, dar şi una în care puteai să întrevezi viitorul. De aceea se spune că cei născuţi de Halloween, au daruri de prezicători.
Samhain era, de asemenea, o sărbătoare agrară şi pastorală. Turmele erau aduse de la păşune şi se încheia strânsul recoltei. Prezența pe mesele de sărbătoare a nucilor, merelor şi napului, stau mărturie acestui obicei. În America, fructele şi napul au fost înlocuite de dovleac şi în zilele care preced Halloween-ul, dovleci întregi sau sculptaţi (celebrii Jack-o-Lanterns) pot fi văzuţi în faţa caselor, ca un simbol al dărniciei naturii.
Noaptea vrăjitoarelor
În Anglia medievală, vrăjitoarele aşteptau miezul nopţii de Halloween pentru sabat, adunându-se mai multe la un loc ca să-şi facă farmecele şi descântecele, dansând în jurul unei pietre negre, la margini de poieni fermecate şi locuri cunoscute ca sălaşuri diavoleşti. Noaptea de orgie, de vaiet şi suspine se încheia cu o procesiune în cimitirele locale unde vrăjitoarele oficiau botezul unor broscoi râioşi îmbrăcaţi în catifea roşie sau alte vietăţi cât mai scârboase. La primul cântec al cocoşului, sinistrele personaje se împăştiau dintr-odată, asemenea unui vis…
Avem de-a face, evident, cu un mit colectiv, în care fiecare îşi aduce fantasmele sau halucinaţiile şi contribuie la dezlănţuirea gândirii magice, cuibărită în străfundurile inconştientului uman. Pentru că, sabaturile vrăjitoarelor, dacă au existat vreodată, au fost iniţial serbări câmpeneşti, cu mult dans şi multă muzică, însoţite de festinuri în cinstea lui Priap, simbol al fertilităţii. Se ţineau în locuri ferite, seara, pentru ca participanţii să se simtă cât mai liberi. Serbări câmpeneşti care au fost asimilate şi cu riturile nocturne ale zeiţei Demeter, Diana sau ale zeiţei germanice Trollkona sau cu riturile mult mai vechi, datând din periada matriarhatului, dedicate zeiţelor fertilităţii.
Noaptea Ielelor
Trecerea grecilor, romanilor, celţilor şi mai apoi a slavilor pe teritoriul ţării noastre, se pare că a lăsat în urmă ielele. Cu o mare forță de seducție și cu puteri magice, cumulând atributele Nimfelor, Naiadelor, Driadelor, întrucâtva și a Sirenelor, potrivit legendelor româneşti, ielele sunt fie suflete de femei care au fost vrăjite şi nu-şi mai găsesc liniştea, fie că sunt fiicele lui Rusalini Împărat, care trăiesc în păduri şi pe câmpii, în luncile râurilor sau chiar în apă. Fete frumoase care se transformă în babe monstruoase sau babe care se transformă în fete atrăgătoare, ielele se adună întotdeauna noaptea, pe lună, în poiene de pădure, răspântii şi locuri bântuite de duhuri necurate. Adesea, aceste reuniuni coincideau cu „sărbătorile diavoleşti” care se petreceau, desigur, în ajunul unor „zile nelegiuite” sau în „nopţile nelegiuite”. Cazul nopţilor de Sân’ Toader, Sânt Andrei şi uneori, Sân’ Medru.
Chiar dacă nu erau vrăjitoare adevărate, întâlnirea cu ielele trebuia evitată. Mai ales de bărbaţi.Cele care se înfăţişau ca fete frumoase erau îmbrăcate sumar şi sminteau flăcăii cu farmecele lor, atrăgându-i în locuri dosnice. Odată seduşi, aceştia uitau de fetele din sat şi alergau nebuni după demonicele zâne, îmbolnăviţi fără scăpare. Ielele babe foloseau aceleaşi mijloace de seducţie ca şi cele frumoase. Dacă erau refuzate de flăcăi, se răzbunau pocindu-i sau chiar omorându-i. După datină, până şi numele de iele era interzis a fi rostit. Dacă totuşi se întâmpla acest lucru, celui care îl pronunţa „i se lua glasul şi numai cu greu i se mai putea dezlega limba”. Îmbolnăviţii de iele nu puteau fi vindecaţi decât prin descântece puternice şi vrăji de dezlegare, succesul însă nu era garantat.
Nevoia de fantastic
Sumedenie de rituri funerare, de sacrificiu sau serbări sezoniere, convertite în datini şi obiceiuri, în colinde, mascarade, carnavaluri, sărbători de primăvară, vară, toamnă, iarnă, petrec mersul vieţii şi hrănesc nevoia oamenilor de magie şi mister, de tărâmuri fantastice şi basm! În ansamblul lor, toate reprezintă însă un „ceremonial complex”– spunea Eliade – care urmăreşe răsturnarea ordinii şi ierarhiei, descărcarea în public a sentimentelor şi resentimentelor, relaxarea şi purgarea colectivă şi, ceea ce este cu adevărat semnificativ, însăşi renaşterea spirituală din haosul astfel produs. Retrăirea timpulu sacru în care a început Facerea Lumii.
M. Vaida
Foto: pinterest.com
