Genova, dragoste la prima vedere

Călătoria de la Monte Carlo la Genova merită să făcută fie şi numai pentru a admira peisajul. Unul cum întâlneşti doar pe riviera franceză şi italiană, cu munţii în stânga şi marea în dreapta. Uneori ai impresia că maşina zgârie stânca, iar când te convingi că până la munte mai sunt totuşi câţiva centimetri, ţi se pare că valurile vor lovi fereastra autocarului sau măcar îi vor spăla roţile. Viaducte, tuneluri mai lungi sau mai scurte şi poduri care leagă un munte de altul. Un traseu demn de ţinut minte şi de povestit în primul cerc de prieteni sedentari.

E seară târzie când ajungem la Genova şi rătăcim în sus şi-n jos pe străduţele înguste în căutarea unui hotel cât de cât acceptabil. Durează ceva vreme ca să nimerim la hotelul „La Campannina”. După orele petrecute în cuşca noastră pe roţi, ieşim cu toţii mototoliţi, ţepeni şi cu idei fixe despre vacanţele pe bani puţini. Suntem frânţi şi nu vrem decât să dormim.
Dimineaţa fiecare îşi vede de-ale lui. Eu încerc să-mi pun ordine în punctele cardinale şi să văd ce e de văzut, ceilalţi lâncezesc în pat, unii mai curajoşi se aventurează pe străzile din jurul hotelului. Treaba lor.

Întâi şi-ntâi, Casa lui Columb. O casă cu un etaj, destul de modestă pentru un viitor vicerege, plină cu diverse obiecte care – se presupune – i-ar fi aparţinut lui Cristofor. N-am suferit niciodată de o excesivă admiraţie la adresa lui Columb, nici măcar după ce am văzut „1492”, dar casa aceasta atât de obişnuită are ceva touching în ea, cum spun englezii. În sensul trecerii prin timp, desigur.
Orașul e cumva uniform, împânzit de porți, biserici, turnuri, tunele. Construcțiile noi respectă același stil și integrează, unde se poate vechile construcții cărora le-au luat locul. E un labirint pe multe nivele, separat în planuri care se intersectează și se suprapun continuu. Mașini și trenuri merg pe sus, pe jos, prin tunele. Centrul e mic şi peste tot sunt semne către clădirile şi monumentele cele mai importante ale oraşului. În pofida faptului că eşti în mijlocul unui labirint, nu ai cum să te rătăceşti, nu în zona asta.

Vechile cartiere de lângă port, Via Garibaldi și Piazza De Ferrari, atât de pitorești, sunt pline de clădiri și monumente medievale: bisericile San Donato și Santa Maria di Castello, Catedrala, Poarta Sant’ Andrea, casele Doria și palatul San Giorgio. Sunt caracteristice orașului bisericile din marmură albă şi neagră precum San Lorenzo şi San Luca, două dintre cele mai extraordinare exemple ale arhitecturii secolului XV. Viaţa Genovei este focalizată în jurul vestitei Piazza De Ferrari, o piață rotundă cu o fântână circulara în mijloc, cu Opera şi Palatul Ducal care o străjuiesc şi deschidere spre străzile Via XX Settembre, Via XXV Aprile şi Via Garibaldi.

Bineînțeles, admir şi Farul din Genova, numit “Felinarul”, un simbol al oraşului și cel mai vechi far care încă funcționează. Legenda spune că stingerea subită a luminii, ar pricinui orașului cinci ani și cinci luni de nefericire. Turnul farului, având peste o mie de ani vechime, a fost ridicat în mare grabă, iar arhitectul său se zice că ar fi fost aruncat din vârful palatului ducal, pentru a nu mai putea ridica o construcție similară în altă parte.
Deodată ceva se schimbă, am nimerit într-o altă lume: kebab, magazine orientale, chinezării. La prima vedere, o lume ascunsă de ochii turiștilor, dar integrată uimitor de bine în micile ganguri, în trecerile înguste şi clădirile tipice. Ma învârt printre străduțe, urc şi cobor urmărind fie un gang la capătul căruia întrezăresc un zid colorat, fie un colţ de lumină sau un petec de gradină.

Mă minunez de integrarea zgomotoasă a cotidianului în acest peisaj aproape cinematografic: un magazin de electrice şi obiecte sanitare pe partea laterală a unui palat în miniatură, ziduri colorate şi uşi grandioase ce ascund intrările automate ale unui supermarket sau o farmacie. Trec de Via XX Septembre, punctul meu de referință şi fac altă buclă, spre Piazza di Carignano urmărind linia albastră a mării. Aici atmosfera e alta, mult mai deschisă. Străzile sunt largi, pline de maşini, cu copaci, iarbă, bănci şi contrastează furios cu străduțele înghesuite de nici un metru lățime. Ajung la mare și urmăresc un timp coasta spre stânga, după care mă îndrept spre hotel încercând să închid cercul. Sunt iarăşi în „oraşul de sus”, răspândit în trepte pe dealurile din jur şi constat mulţumită că am făcut o plimbare pe cinste.
Drept care, adaug Genova pe lista oraşelor de care voi rămâne îndrăgostită, pe veci…

M. Vaida