Pensionar de România

Pensionar de România

Luna cadourilor a fost una a umilințelor pentru pensionarii de rând din România, cu atât mai mult cu cât au fost sfidați în față de parlamentari. Pentru că singurul cadou pe care și-l pot permite românii obișnuiți ajunși la vârsta pensionării este să își plătească factura la căldură pentru a trece sezonul rece.

pensionari

Parlamentarii nu au avut nici un scrupul să își asigure o bătrânețe liniștită după regimul de „muncă grea” din fotoliile de aleși. În România reală, numărul pensionarilor scade de la lună la lună, dovadă a faptului că bătrânii sunt învinși de sărăcie, neputință și boală.

Aleșii și-au votat pensii speciale de până la 4.400 lei pe lună, pe lângă pensia normală primită de la stat. În timp ce parlamentarii și-au votat pensii de lux, pensionarii de rând din România trăiesc cu mult sub coșul minim de supraviețuire, calculat chiar după standardele INS. După zeci de ani de lucru în condiţii mizere, de cele mai multe ori. Nu mai puțin de 622.000 români primesc pensia minimă garantată de stat, care a crescut în 2014 la 400 de lei. Asta în timp ce coșul minim de supraviețuire, calculat de INS, depășește 2.000 de lei lunar.

În România reală, există încă pensii de 1 leu, suplimentate forțat printr-o indemnizație de completare până la valoarea pensiei minime de 400 lei. Pensia minimă nu a ținut pasul cu creșterea salariului minim și nici cu ritmul inflației și al majorării prețurilor. Din 2009 și până în 2015, pensia minimă garantată de stat s-a majorat cu doar 50 de lei. Pentru Guvern, Parlament şi cine mai vreţi, pensionarii sunt doar un număr de anonimi, scoşi pe tuşă, care figurează în registrele Casei de Pensii şi în statistici.

Pensionarii de azi, sunt cei care ascultau ABBA şi Beatles. Erau în floarea vârstei când comunismul a-nceput să le prindă-n chingi vieţile. N-au fugit, deşi poate şi-ar fi dorit. Au rămas, au muncit şi au plătit. Acum, pensionarii României au chip doar în campaniile electorale. În rest, cei mai mulţi se bucură pentru 10 lei în plus la pensie şi pentru sticla de ulei, mânjită cu ceva culoare politică.

Să călătorească, aşa visau pe când îşi împărţeau timpul între sarcinile de serviciu şi efortul de a le asigura copiilor un „viitor“. Să se odihnească, sperau ei, după atâţia ani de muncă. Să se ocupe de ceea ce le era drag în tinereţe, însă pentru care n-au mai găsit vreme: pentru muzică, pentru grădinărit, pentru un curs de desen sau pur şi simplu să aibă grijă de ei. Nu se gândeau că abia vor avea bani pentru întreţinere, mâncare şi medicamente. Că guvernul ţării unde şi-au trăit aproape întreaga viaţă le aruncă, în preajma alegerilor, câte 10 sau 20 de lei în plus la pensie sau câte o găleată şi două sticle de ulei. Sau că, odată ieşiţi de pe piaţa activă a muncii, vor deveni bătrânii inutili şi incomozi pe care trebuie să-i susţină statul. Pentru că asta li se spune aproape tot timpul: că sunt o povară pentru buget. Nu şi pensiile nesimţite, nu, alea sunt normale pentru nişte indivizi pe care tot pensionarii i-au trimis în Parlament, să le promoveze dreptul la o bătrâneţe liniştită.

Cei care trăiesc în mediul rural nu se pensionează niciodată. Câmpul i-a legat de el pentru totdeauna. Cresc nepoţii de la oraş, fac agricultură, îşi vând din recolte ca să-şi mai ajute copiii, dau cu sapa până bolile îi ţintuiesc la pat. Odinioară, au muncit la colectiv. Ani întregi au dat cu sapa în soare, au cules roadele pământului prin ploaie să ponteze zilele, să-şi facă norma. La prânz, tăiau ceapa, puneau sare pe ou şi muşcau din codrul de pâine. Îşi astâmpărau setea cu apa încălzită din ulciorul îngropat pe jumătate în pământ, la umbra frunzelor de porumb. Cine a avut părinţi sau bunici la ţară ştie. Curţile erau pline de păsări şi animale. Nu aveau foişoare şi flori, ci zarzavaturi şi pătule. Acum, primesc pensie. Câteva zeci, poate câteva sute de lei pe lună. Îşi duc bătrâneţile aşteptând strigătul poştaşului din drum. În preajma alegerilor, devin brusc importanţi. Primesc sticle cu ulei, cutii de chibrituri, câte un lighean sau câte un tub de insecticide. Şi de fiecare dată speră că or veni timpuri mai bune şi pentru ei…

Şi ce-ar mai putea face? Să plece în excursii? Merg la tratament, în staţiuni ponosite, dacă prind bilet. Nu în croaziere, nu în alte ţări, deşi sunt mulţi care n-au trecut graniţele României. Să ia cursuri de dans? Să înveţe să picteze? Să facă sport cum fac congenerii lor din Occident? Îi împiedică mentalitatea. Le taie avântul societatea. Când se face cald, stau prin parcuri pe băncuţe, unul lângă altul, şi-şi deapănă amintirile. Rolul lor e să păzească nepoţii, să-i ia de la grădiniţă sau de la şcoală. Mai pot să gătească sau să dea cu aspiratorul şi să facă unele cumpărături. Menirea vârstnicilor în România este să-i ajute mereu pe copii. Şi să moară pentru a salva bugetul!

Mulţi dintre cei plecaţi din ţară, îşi doresc din tot sufletul ca părinţii lor să-şi trăiască „pensia“ departe de România. Acolo unde mergi în parcuri şi vezi oameni cu părul alb făcând jogging sau pe bicicletă. Oameni în vârstă care fac croaziere şi văd lumea. Oameni obişnuiţi, care au avut meserii obişnuite. Au cluburi unde dansează, sunt voluntari, se duc la tot soiul de cursuri. Poate nu sunt toţi vârstnicii la fel, dar majoritatea sunt. Mergi pe stradă şi-i vezi liniştiţi, împăcaţi, zâmbind. În nici un caz nu vezi încruntarea, supărarea şi amărăciunea care brăzdează feţele pensionarilor din România.

M. Vaida

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*