Despre Combinatul de Celuloză şi Hârtie din Dej se poate scrie mult şi niciodată cu indiferenţă. Atâta doar că se scrie şi se va scrie la timpul trecut…
A existat însă un început, o etapă de pionierat, când acest combinat – care astăzi este un morman de ruine desfăşurat pe 105 hectare – a pornit cu o mână de oameni tineri, nuclelul din care s-au format apoi specialiştii. Unii sunt pensionari, alţii au dispărut în nefiinţă. Cu 20 de ani în urmă, pe cei care mai erau în fabrică, i-am căutat şi ascultat. Atunci, în 1996, deşi viitorul părea incert, nimeni nu anticipa încă dezastrul ce avea să urmeze. Mai ales că, anul 1995 însemnase cea mai mare cantitate de hârtie pentru export din istoria combinatului, iar preocupările staff-ului de conducere vizau retehnologizarea şi dorinţa de a se produce pentru prima dată în România, celuloză liberă de clor elementar.
CCH, un reper sentimental…
Casa Tehnicii, iunie 1996. Cu o cafea în faţa mea şi numai ochi şi urechi, ascult trei bărbaţi, trecuţi de prima tinereţe, depănând amintiri.
Maistrul Ioan Dudescu, şeful atelierului hârtie a făcut parte în 1964 din prima promoţie de absolvenţi pregătiţi pentru combinat la Şcoala Tehnică din Buşteni: „Am învăţat aproape totul singuri, spune el. Ştiam teorie, am făcut stagii la Bacău, Suceava, Buşteni, dar în practică aveam de-a face cu o meserie nouă. Nu exista tradiţie în Dej, nu ca la ceferişti sau mineri… Ne-am format încetul cu încetul, lucrând uneori zi şi noapte. Cu entuziasm, pentru că eram tineri.
A fost ca un examen pe care l-am trecut cu toţii, cu brio! Iar generaţia de azi, cum să vă spun, nu va înţelege niciodată acel sentiment de mândrie pe care l-am încercat, noi toţi când la radio s-a anunţat că: Dejul industrial a primit dimensiuni impresionante luni, 14 martie, la ora 8,00 (era în 1966), când impunătorul combinat de celuloză şi hârtie a început să producă! Au trecut 30 de ani, nici nu-mi vine să cred…”
„Nu ştiam de ce o facem şi chiar de am fi ştiut, acum e greu să explici în cuvinte – completează Augustin Toma, maistru mecanic la CET, care la 17 ani a venit în combinat şi n-a mai plecat. Ştiam numai atât: este fabrica noastră, pâinea noastră. Aveam nevoie de ea şi trebuia s-o facem să meargă. Combinatul era şansa oraşului pentru a se dezvolta şi cred că pe undeva, noi am înţeles acest lucru…”
„Da, ne simţeam răspunzători – intervine şi Gheorghe Horj – maistru principal la celuloză – chiar dacă cele spuse de noi sună demodat acum. Conştiinciozitate, seriozitate, nu ştiu, nu pot defini o stare de spirit care ne stăpânea pe toţi… ”
Într-adevăr, nu există definiţii. Există doar sentimentul că cea ce ai făcut are un rost, că cea ce ai început, ai putut duce la bun sfârşit. Mulţumire? Nostalgie? Sentimentalism? Câte puţin din fiecare, altfel, glasurile celor trei bărbaţi nu s-ar fi încărcat de emoţie amintindu-i pe cei care au fost prezenţi atunci, la început: Ioan Măgurean, Tiberiu Vereş, Dumitru Dodon, Mihai Bereczki, Petru Gheţea, Mina Cădere…
Amintirile cheamă alte amintiri: Ilie Goga, care a dus greul în etapa I la celuloză, inginerul şef Ioan Bârsan, care a venit de la Bușteni şi a format primii specialişti. Inginerul Ioan Coroian, care noaptea lucra, iar ziua învăţa şi a ajuns director tehnic… Radu Andarache, primul director… Şi Ioan Ungur, vi-l mai amintiţi? Era tânăr inginer stagiar, terminase Electromecanica. Am stat împreună ore întregi la maşina de hârtie, pe vremea aceea simbolul tehnicii de vârf!. Maşina trebuia pusă în funcţiune şi am pus-o. Apoi, totul a decurs normal, iar maşina s-a comportat aşa de bine, de parcă ar fi lucrat dintotdeauna!”
În iulie 1973 a intrat în funţiune a doua linie de fabricaţie a celulozei, dublând capacitatea existentă la acest produs. Colectivul format în fabrică a participat din plin la acest lucru. Şi nu numai: ”Am fost solicitaţi, spune Gheorghe Horj, la pornirea mai multor fabrici de celuloză şi hârtie din ţară, la Turnu Severin, Adjud şi Piatra Neamţ. Am format la rândul nostru alţi muncitori, aici şi în altă parte şi cred că le-am transmis ceva şi din dragostea noastră pentru meserie. Eram foarte mândri să avem cui preda ştafeta…!”
„Cine a mai fost cu noi atunci?” – se întreabă maistrul Toma şi interlocutorii mei se străduiesc să nu uite pe nimeni, nu cu voia… Mihai Chiorean, care a pornit două fabrici de celuloză, Toader Mureșan, Augustin Ştir, maiştri Chira şi Trif, Ernest Borka, electrician la maşina de hârtie, Iosif Someşan, primul inginer şef mecanic la atelierul care a dus tot greul la întreţinere, Alexandru Someşan, maistru mecanic, Nicolae Repede, conductor la maşina de hârtie, maistrul, Vasile Oşan… Sau cei de la CET, secţia pe care maistrul Toma o compară cu inima dintr-un organism viu: Ioan Mureşan, Ioan Ungureşan, Gavril Tripon… Şi fetele, să nu le uităm pe „fetele noastre”, pe Silvia Chiorean, de la CTC, Amalia Măgurean, şefa atelierului de confecţii papetărie, pe Voichiţa Turc, Aurica Deculescu, Nataşa Moldovan, Maria Miheiştean, Maria Marchiş, Elena Cetănaş, Livia Haranguş, Aurica Pintea, Sabina Crişan, Iuliana Moldovan… Oameni care au fost prezenţi atunci, la început, în urmă cu 30 de ani, acel început cu care pot să se mândrească toată viaţa.
Dragostea pentru combinat s-a transmis din tată în fiu şi fabrica, la rândul ei, i-a ajutat. Din rândul lor s-au ridicat generaţii de maiştri şi ingineri care au ajuns coordonatorii unor secţii vitale, apreciaţi pentru profesionalismul lor. Vremuri bune, cum spun interlocutorii mei, vremuri care au fost şi nu se mai întorc niciodată…
Măreţia şi decăderea unui vis…
În 1989, românii nu ştiau că epoca „mamuţilor” industriali apusese demult în Occident. Nu aveau de unde să ştie că „dincolo”, fabricile deveniseră mici, fiabile, calde şi luminoase, automatizate şi ecologice. Cei care le văzuseră şi ştiau că viitorul nu mai aparţine marilor combinate enrgofage, tăceau. Întrevedeau tragedia ce avea să urmeze, dar în locul unor explicaţii logice, raţionale, au preferat să-i lase pe oameni în bezna dezinformărilor de tot felul, pradă frustrărilor, emoţiilor păguboase, neputinţei şi revoltei. Fondul pe care avea să demareze „marea privatizare” şi originala noastră democraţie, căpuşată de lăcomie şi un dispreţ feudal faţă de oameni.
Declinul combinatului, devenit SC „Someş” SA (noii proprietari fiind din 1994, Fondul Proprietăţii de Stat cu capital de 70% şi Fondul Proprietăţii Private, cu capital 30%) s-a accelerat după 1996.
În 1997, deşi exportul a continuat, dobânzile bancare mereu în creştere, au anulat profitul. Pierderile s-au ridicat la peste 35 miliarde lei, în timp ce profitul rezultat în urma exportului fusese de cca 29 miliarde lei. Este primul an în care combinatul a încheiat anul cu pierderi pe total.
Este şi anul în care Guvernul acceptă măsurile propuse de Fondul Monetar Internaţional şi implementează programul de redresare FESAL. Se liberalizează exportul la toate produsele, inclusiv la lemnul de celuloză şi combinatul nu mai poate să-şi asigure masa lemnoasă necesară producţiei. Anul următor, muncitorii sunt conştienţi de situaţia grea prin care trece fabrica, da continuă să lucreze conştiincioşi, acceptând toate dificultăţile, hrănindu-se cu o speranţă destul de firavă totuşi.
În perioada 2-5 iunie 1998 a fost organizată sărbătorirea a 35 de ani de la înființarea Combinatului de Celuloză şi Hârtie Dej. „În acel moment – scriu Constantin şi Cristina Albinetz în monografia „Dej, istorie şi legendă” – mai lucrau doar 12 oameni cu o vechime neîntreruptă de 35 de ani în combinat” Aceştia au fost premiaţi de conducerea societăţii cu suma de un milion de lei fiecare.
În tot acest timp, Consiliul de Administraţie şi AGA căutau soluţii pentru privatizarea societăţii, care avea nevoie urgentă de capital pentru retehnologizare. S-au dus tratative cu Holdingul Ion Ţiriac, cu firma italiană Fornarolli şi cu Jacobson din Germania.
La 27 noiembrie, în cadrul unei şedinţe comune, AGA şi Consiliul de Administraţie, ing. Ioan Ungur a demisionat din funcţia de manager, începând cu data de 1 decembrie, iar din data de 1 ianuarie 1999 s-a pensionat.
În şedinţa din 10 decembrie 1999, având avizul FPS Bucureşti, Adunarea Generală a Acţionarilor, l-a ales în unanimitate pe ing. Gheorghe Benea în funcţia de director general al SC „Someş” SA.
Societatea supusă unei reorganizări drastice, a fost scoasă la privatizare de FPS, în anul 2000 fiind preluată prin licitație de Hovis GmbH Viena. A fost anul în care şomajul în Dej ajunsese la 35%. Intrată în faliment, societatea austriacă a fost absorbită în 2002 de MFC Commodities GmbH. Deşi anul 2003 a fost unul foarte bun pentru combinat, în urma unor neînțelegeri între investitor și Statul Roman în privința unei infuzii de capital pentru relansarea combinatului, austriecii au abandonat proiectul retrăgându-se.
În iulie 2004 grupul Serviciile Comerciale Române patronat de Ștefan Vuza a preluat unitatea, prin intermediul A1 Impex SRL. Timp de şase ani, declinul a continuat, cu scandaluri şi convulsii de toate felurile, implicând mai ales zvonurile privind vânzarea combinatului de către noul proprietar.
Îm octombrie 2010 se semnează un Memorandum de Înțelegere între S.C. Someș Dej și Avic International Holding Corporation din China privind investiții de aproximativ 500 milioane euro, atât în retehnologizarea fabricii de celuloză și hârtie din Dej, cât și în mărirea capacităților de producție ale acesteia, dar în iulie 2011 Ministerul de Externe al Chinei a desemnat o nouă companie care să continue parteneriatul cu SC Someș Dej respectiv, China Paper. Aceasta se angaja să investească 350 de milioane de euro în combinat. Preluarea nu s-a realizat însă, chiar dacă, pentru a face oferta mai atractivă pentru chinezi, autorităţile şi conducerea combinatului au demolat turnul de înalt de 204 metri, de la fosta fabrică de fibre artificiale.
Turnul construit în 1979 s-a prăbuşit într-o zi de sâmbătă, în 12 februarie 2011, la o lună după prima tentativă, soldată cu un eşec. Odată cu dispariţia acestui simbol al industrializării oraşului, finalul a fost cât se poate de aproape.
La 13 decembrie 2013 SC „Someş” SA intra in faliment, iar astăzi, după 50 de ani de la transmisia radio care anunţa că fabrica a început să producă, au rămas doar scheletele unor construcţii, molozul şi gunoaiele… Iar eu, dacă am scris aceste rânduri, nu am făcut-o regretând o epocă deja devenită istorie pentru cei tineri, ci din dorinţa de a nu lăsa întunericul şi uitarea să cadă asupra unei drame pe care oraşul şi locuitorii săi, au fost obligaţi să o trăiască.
Magdalena Vaida
Foto: arhiva prof. Sorin Borodi
