O viaţă într-o carte: „Simfonia unei iubiri”

O viaţă într-o carte: „Simfonia unei iubiri”

Cum poţi tălmăci muzica unei vieţi în cuvinte? O frântură de notă muzicală, o frază melodică, o simfonie tumultuoasă pot fi transcrise cu ajutorul literelor? S-ar părea că da. Un sunet constant şi cristalin, însoţit de ecoul unei duble pasiuni – pentru muzică şi pentru femeia iubită – asigură farmecul cărţii lui Teodor Sechei, „Simfonia unei iubiri”, aflat sub semnul destăinuirilor (Editura „Astra-Dej”, 2004)

DSCN3997O carte „jurnal”, care relatează cu simplitate, şi extrem de multă modestie, viaţa unui om. Cu elanurile, frumuseţile şi amărăciunile ei cu tot. Roman al unei vieţi – nicidecum o biografie romanţată – dar, în acelaşi timp, roman de dragoste dedicat soţiei Teodora, cartea este şi o frescă a României socialiste (a Dejului în particular), surprinsă în „strălucirea” ei întunecată de la începutul anilor ’50. Cea a speranţelor zădărnicite după război, continuată apoi cu drumul spre miezul glorioasei epoci de aur, aşa cum a fost ea percepută de intelectuali: plină de umilinţe şi constrângeri pentru spiritul liber, creator. Carte „document” şi o dovadă în plus că memorialistica literară, nu este numai o formă a conştiinţei artistice…

„În ziua de Anul Nou, în biserică, preotul Teodor Bezeriţă, la sfârşitul slujbei, a anunţat credincioşii despre evenimentele petrecute în viaţa ţării, cu trei zile în urmă. Că ţara, de acum, nu mai este regat, ci republică. Acuzat de propagandă împotriva noii orânduiri de stat, slujitorul bisericii a fost arestat şi dus la securitatea din Dej.
După două zile ne-am întâlnit, seara, un grup de tineri la familia lui badea Macedon Mălinaş – zis Doniză. Acolo, printre colinde şi discuţii, s-a ajuns la situaţia preotului. Se apropia Ajunul Bobotezei, când preotul vizita cu Crucea, casele credincioşilor, iar satul era văduvit de părintele său spiritual prin „bunăvoinţa” unui turnător, consătean, care din văcar, cu nici patru clase primare, a ajuns absolvent al celebrei „Ştefan Gheorghiu” şi apoi, mare secretar de partid, la raion. Acolo, s-a hotărât ca în dimineaţa zilei următoare să meargă la Dej, mai mulţi oameni, să-şi ceară preotul pentru sărbători. Aceasta în virtutea şi credinţa în acţiuni din timpuri de mult apuse, când se mergea cu „jalba în proţap” (…).
Dimineaţa, s-au întâlnit în centrul satului şi îmbarcaţi în 4-5 sănii, au pornit spre Dej. Tata, ca întotdeauna foarte serviabil şi modest, a urcat în ultima sanie. Cei din fruntea convoiului au dat bice
trăpaşilor, ajungând mai repede în oraş. Acel „cineva”, V.B., a anunţat organul raional despre venirea săniilor, adăugând:
– Vin brăniştenii să ia cu asalt securitatea!
Cei sosiţi primii, au fost „invitaţi” în beciul pregătit deja. Ocupanţilor ultimelor două sănii, care de abia intrau în oraş, le-a ajuns la urechi primirea caldă a primilor. Au făcut cale-ntoarsă spre casă.
Primii sosiţi, cu toate intenţiile paşnice, crezând că „vox populi” va fi ascultată, au luat cunoştinţă cu noile „metode” de lămurire, zicându-le:
– Vă trebuie popă? Na, popă! Până cădeau la pământ. Şi din nou.
– Cine v-a organizat şi instigat împotriva noastră? Aţi vrut să ne luaţi cu asalt: Şi iar, şi iar…
Unii au rămas mai mult timp, alţii, luaţi de acasă mai târziu şi reţinuţi, interogaţi şi apoi, duşi în clădirea galbenă din Gherla sau la Cluj. Printre ei se afla şi Aurel, viitorul cumnat”.

Corul din Ocna Dejului, 1962
Corul din Ocna Dejului, 1962

Aşadar, de o parte – romanul personal, de cealaltă – romanul social. Sigur că, cel mai adesea, cele două căi converg şi se unesc într-o construcţie epică minuţios elaborată, la nivel de detalii şi atmosferă:

„O imagine memorabilă: în ziua de 25 ianuarie 1970 a avut loc dezvelirea bustului patronului Liceului „Andrei Mureşanu”. După ceremonia dezvelirii, a urmat pe scena Casei de Cultură programul artistic „Mureşan scutură lanţul”, susţinut de către formaţiile artistice ale liceului: cor-orchestră, dansuri şi un montaj literar cu titlul de mai sus. Ansamblul coral-instrumental format din circa 120 de elevi a deschis programul. În momentul când corul a pronunţat primele cuvinte din marşul revoluţionar „Deşteaptă-te române”, am auzit un foşnet în sală. Nu mă puteam întoarce fiind atent la ansamblu. La terminarea cântecului, pe care-l intonam pentru prima oară după atâția ani de interdicţie m-am întors să salut publicul care, ridicat în picioare, aplauda şi ovaţiona. În mijlocul primului rând l-am observat pe fostul profesor de matematică al liceului Ţiganeta, ajuns nonagenar. După spectacol mi s-a spus:
– Când a început corul, profesorul Ţiganeta s-a ridicat în picioare. Gestul i-a fost urmat de întreaga sală, inclusiv autorităţile…
Cunoscuse şi el regimul din temniţele comuniste şi canalul.”

sechei

Nu întâmplator, o miză atât de ambiţioasă îl constrânge pe autor la concizie şi la un control riguros asupra fiecărui capitol în parte, capitole care, exploatând filoanele subterane ale memoriei, reînvie toate momentele importante ale unei vieţi: naştere, botez, dragoste, căsătorie, moarte (Floarea de tei şi opera Lakmé, Armata, Crăciunul 1952, Dejul, Corul din Branişte, Un violonist şi un arhitect, Potopul etc.).

„În jurul orei 15 au sosit cu ea în sicriu. Mersese la policlinică pe picioarele ei, în urmă cu trei săptămâni, iar acum era adusă în racla mută, fără suflare. Când am văzut-o, cu ochii închişi şi mâinile încrucişate pe piept, sufletul şi creierul mi-au fost străfulgerate pur şi simplu de de versurile eminesciene:
Şi te-ai dus dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră.
Vineri dimineaţa, 29 iunie, în ziua înmormântării, de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, i-am chemat lângă sicriu pe băieţii noştri cu soţiile: Săndel cu Sanda şi Dorin cu Adi. Am scos din noptieră un teanc de scrisori, aproape 200 de bucăţi şi, printre lacrimi şi sughiţuri le-am zis:
– aici se află povestea dragostei noastre de când ne-am cunoscut şi până la căsătorie. Am rămas înţeleşi ca cel care „pleacă” primul, să le ducă cu el în mormânt.
Le-au desfăcut şi pus sub perna pe care, capul ei nins de vreme şi de greutăţi, acum se odihnea pentru totdeauna.”

DSCN3981

Proza este limpede, clară, necontaminată de morbul devitalizator al intertextualităţii. Ea nu parafrazezează şi nu imită, anticalofilismul şi obsesia adevărului vieţii fiind definitorii. Nimic mai străin de intenţiile scriitorului decât idilismul şi preţiozitatea stilistică:

„În data de 27 decembrie al aceluiaşi an, 1962, a avut loc consiliul profesoral al Liceului nr. 1 Dej, unde funcţionam ca profesor, numit şi fixat cu un an în urmă – 1961… Era numită o nouă conducere: – Ioan Mureşan – director, Teodor Sechei – director adj. de studii, Maria Pop – director adj. cu internatul, Andrei Nagy – director adj. secţia maghiară. Înainte de şedinţa consiliului profesoral, avusese loc adunarea generală a organizaţiei de bază P.M.R. din liceu. În cadrul acesteia am fost propus şi ales în „unanimitate” – obiceiul timpurilor – secretarul b.o.b. Era obligatoriu, ca unul din directorii adjuncţi să aibă şi această funcţie politică. Era o nouă lovitură pentru mine, care iubeam munca, nu funcţiile. După cele două şedinţe îmi spuneau colegii:
– Măi Sechei, eşti tu brunet, însă la masa prezidiului erai când negru, când palid sau albastru. Da. De acum mă vedeam un simplu funcţionar cu patru funcţii-sarcini: profesor cu ½ normă didactică, director adjunct, secretar b.o.b. şi preşedintele culturii pe raionul Dej. În plus, dirijorul corului din Ocna Dej. Oare mai exista un muritor de rând cu atâtea responsabilităţi, în acelaşi timp? Şi pe toate am căutat să le onorez cu cinste. Rezultatele au dovedit-o. O spun fără nici o falsă modestie. Împotriva tuturor, pe prim plan mi-a fost, însă, familia, dragostea pentru membri ei”.

Astfel, în cartea lui Teodor Sechei, accentul cade pe implicarea etică, pe crearea unei tensiuni morale şi afective. Autorul simte necesitatea de a se dedica edificării unei lumi mai bune, convins că am trăit şi trăim într-o societate mereu perfectibilă, iar misiunea unui intelectual autentic este de a întreţine speranţa într-o astfel de lume. „Un mod specific de a fi intelectual în raport cu istoria” în termeni sartrieni, motiv pentru care, intelectualul Teodor Sechei se angajează, fără vehemenţă, fără încrâncenare, dar cu o pasiune constantă şi trainică în lupta cu demagogia, falsul, ipocrizia, carierismul, inconştienţa, laşitatea, prostia, cinismul, meschinăria. Chiar dacă uneori, acest intelectual tracasat de toate tarele omeneşti enumerate e înclinat să se resemneze, în cartea lui Teodor Sechei el este totuşi departe de chietismul pesimist şi nu se rezumă la contemplarea neputincioasă a realităţii. Înţelege, dar nu dezarmează, iar sentimentul general insuflat cititorului este unul tonic şi victorios.

Alături de el se conturează imaginea familiei căreia i s-a devotat şi care la rîndul ei l-a susţinut, dar şi imaginea intelighenţiei dejene, înţelepţii cetăţii – acel „grup de colegi şi prieteni, împătimiţi într-ale artei şi culturii: Florin Gavrilescu, Emil Lazăr, Mircea Lechinţeanu, Dan Mârza, Ştefan Mihuţ, Tiberiu Morariu, Augustin Pădurean, Octavian Puşcău, Vasile Ţopan, iar direct în specialitate, profesoarele Maria Herineanu şi Dana Gavrilescu”. Toţi cei care i-au împărtăşit convingerile, dascăli, preoţi, membrii corurilor din Branişte şi Dej, oameni preţuiţi pentru ceea ce erau şi sunt, nu pentru ceea ce ar fi putut fi.
O carte şi povestea unei vieţi din care emană o învăluitoare şi cuceritoare căldură sufletească, propunând cu blândețe, un mod de a fi fericit.

Teodor Sechei
Teodor Sechei
Profesorul Teodor Sechei s-a născut la 23 iunie 1927 în comuna Braniştea, jud. Bistriţa-Năsăud. Face studiile primare în Braniştea, iar cele secundare la Liceul “A. Mureşanu” din Dej şi Şcoala Pedagogică “G. Coşbuc” din Năsăud, unde-i are ca profesori pe viitorii universitari şi filologi de marcă, Al. Husar şi G. Scridon. În 1950 devine student al Conservatorului de Muzică “Gh. Dima” din Cluj-Napoca. Din 1954 intră în grupul coral bărbătesc al Uniunii Compozitorilor, filiala Cluj, viitoarea formaţie “ Cappella Transylvanica”.
După absolvirea Conservatorului a fost profesor de muzică la mai multe instituţii şcolare: Liceul de fete, Şcoala Generală Nr. 1, Liceul “Andrei Mureşanu” şi Şcoala Generală Nr. 2, toate în Dej, pensionându-se în 1987. În perioada 1962-1982, în calitate de preşedinte onorific al Comitetului de Cultură şi Artă al municipiului Dej, sprijinit de un pasionat colectiv de truditori în domeniul artei şi culturii, a iniţiat şi organizat acţiuni de certă valoare artistică şi educativă. Dirijor din anul 1947, a înfiinţat şi condus numeroase coruri: Braniştea, Sânmărghita, Mănăşturel, Codor, Dej, acompaniat de
orchestra semisimfonică a Casei de Cultură, condusă de prof. Tiberiu Morariu.
După pensionare a preluat conducerea corului Bisericii Parohiei Ortodoxe II din Dej, luând parte la numeroase manifestări corale specifice.
Teodor-Sechei-2Din creaţia sa fac parte coruri şi prelucrări folclorice: Copilaşul şi îngerii; Răsărit-o două stele; Cântec de nuntă; În grădina lui Ion, multe dintre aceste piese fiind premiate şi editate în culegeri şi antologii de profil. Ultima „Culegere de cântece pe voci egale şi Coruri mixte – Cerul s-a deschis”, cuprinde 32 de creaţii lirice şi este dedicată celei care a fost soţia şi prietena de-o viaţă a autorului, profesoara de muzică, Teodora Sechei.
Dejenii s-au despărţit de profesorul Teodor Sechei, Cetățean de Onoare al urbei, în 19 februarie 2015, cu sentimentul că oraşul devine pe an ce trece, mai pustiu, pe măsură ce oamenii săi de valoare pleacă, rând pe rând… Cei tineri spre alte zări, seniorii spre împărăţia Domnului.

Magdalena Vaida

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*