Deşi pare incredibil, Providenţa a distribuit sfinţenia la toate „nivelurile” corpului social. În plin ev mediu masculin, printre sfinţi întâlnim chiar şi femei. Unele văduve, altele măritate. Situaţie în care, neapărat trebuie să fie şi mame. Dar nu orice fel de mame, ci mamele unor fii de excepţie, (niciodată fiice de excepţie!). Copii obişnuiţi poate să zămislească orice femeie, nu e motiv de mândrie sau sfinţenie. Nici măcar în cazul unor martire sacrificate pe altarul căsătoriei.
O biografie ieşită din scriptoria unei mănăstiri benedictine flamande, pe la 1113, relatează meritele contesei Ida de Bouillon. Povestea începe, ca toate poveştile, cu anii copilăriei, cu toate semnele prevestitoare ale unei existenţe „exemplare”, continuă cu perioada adultă şi faptele care au marcat-o şi se încheie cu clipa morţii, urmată de miracolele săvârşite post mortem.
Năcută pe la 1040, Ida era fiica cea mare a ducelui de Lorena, Godefroi al III-lea şi a unei „mame nu mai puţin distinsă”, favorizată aşadar, prin naştere „de putere şi avere, două din atributele nobleţii”. Nimic nu este ieşit din comun în viaţa acestei prinţese. Nimic în afară de faptul de a-l fi născut pe Godefrey de Bouillon, viitorul rege al Ierusalimului. Chiar am impresia că biografii Idei s-au simţit stânjeniţi de faptul că nu au găsit în dosarul ei, ca principal argument de sfinţenie, nimic altceva decât aptitudinile sale procreatoare. Călugărul din mănăstirea Saint Vaast care îi scrie biografia, s-a descurcat totuşi. Cu ce a avut la îndemână.
Prin căsătorie, Ida îşi desăvârşeşte virtutea ca model al bunelor soţii, supusă soţului – aşa cum înainte fusese supusă tatălui – „care o susţine şi o ghidează în ceea ce este bine”. Ascultătoare, deci. Docilă. Cum altfel să-ţi imaginezi că o femeie poate accede la sfinţenie fără să ţină seama de soţul ei, bunul sfetnic? Tot în căsătorie, Ida rămâne, cu toată supunerea ei dorinţelor bărbatului, „castă” totuşi. Castitatea dovedindu-se încă o virtute care conduce la reuşita unui mariaj. Dar, oamenii nu se înmulţesc precum albinele şi Ida naşte copii, respectând însă preceptul apostolic, adică: „folosindu-se de bărbat ca şi când nici n-ar fi avut”. Fără nici o tresărire a simţurilor sau a sufletului, ca la o fertilizare in vitro, îmi închipui. Oricum, căsătoria nu era locul a ceea ce se definea pe atunci a fi dragostea. Şi, pentru că soţilor le este interzis să se arunce unul în braţele celuilalt cu ardoare, principalul merit al Idei a fost maternitatea.
Toată consideraţia ce i se arată la bătrâneţe, toată miasma de sfinţenie care se răspândeşte în jurul ei şi se va păstra şi în mormânt, Ida le datorează fiilor ei. Nimic prin sine, totul prin ei.
Către 1070, Ida rămâne văduvă, „lipsită de sprijinul unui bărbat”, „bucurată însă de nobleţea fiilor săi”, „îmbogăţită de iubirea de Dumnezeu”. Sub autoritatea lui Eustace al III-lea, cel mai mare dintre fii, virtuţile mamei continuă să se perpetueze. Mereu prolifică, Ida năştea acum prin banii ei.
Cu „înţeleptul sfat” al fiului, sub puterea căruia trecuse, restaurează, reconstruieşte şi construieşte mănăstiri. Mănăstiri pentru bărbaţi. Carnală sau nu, cea care contează din nou este „partea bărbătească” dintre copiii ei veniţi pe lume.
Când în fine, trece de sub tutela fiului sub ocrotirea stareţului de la Chapelle Sainte Marie, unde a debarcat-o familia pentru care devenise inutilă, Ida psalmodiază cu moderaţie şi „alăptează” din nou. Hrăneşte comunitatea monastică, servind bărbaţii „aşa cum este bine ca femeile să nu înceteze să o facă”.
Dixit cronicarul şi, orice comentariu cred că este de prisos…
M. Vaida
