Cu mulți ani în urmă, grație Telecinematecii, am văzut Hoții de biciclete, Căsătorie în stil italian, Cele patru zile ale orașului Napoli, Oro din Napoli și alte câteva capodopere ale neorealismului italian, turnate în orașul care privește spre Vezuviu, fără teamă, zice-se. 
Filmele au o existență fragilă, dar tot ele au inegalabila capacitate de a ne strecura în memorie imagini inegalabile. Datorită acestor filme, eram în stare să afirm că am cunoscut acest irezistibil și imprevizibil oraș, înainte de a-l fi văzut. Dar văzându-l pe viu, cum se spune, am încercat bineînțeles un sentiment confuz, de uimire amestecată cu multă curiozitate.
Napoli nu mi s-a părut atât de amenințat de erupția vulcanului care domină priveliștea celui mai frumos golf din lume, cât de propria-i explozie urbanistică și de corolarul acesteia, poluarea. Autostrada del Sol, care trece pe la marginea estică a orașului, traversează aici un peisaj industrial compact, mereu aureolat de un smog vinețiu. De pe colina Vomero, care domină orașul vechi, pitorescul Spaccanapoli, metropola deschide o panoramă plată de haotic conglomerat urbanistic, spintecat pe o lungime de cinci kilometri de bulevardul Victor Emmanuel.
Iar dacă în alte locuri, asemănătoare, trebuie să cunoști o întreagă mitologie pentru a descifra tâlcul existenței celor care îl locuiesc, la Napoli ai nevoie doar de o picătură de deschidere pentru a pricepe imediat ce și cum se prezintă spiritul italian, cel vero. Adică un suflet ușor teatral, o exuberanță de-a dreptul frenetică, o generozitate spontană, un umor popular sățios și un optimism nedeghizat. Dacă Zorba nu ar fi fost grec, cu siguranță ar fi fost napolitan, posesorul unui savoir-vivre specific mediteranean, născut din loviturile pe care le-au dat aici istoria și geologia.
O atitudinea de viață care i-a făcut pe napolitani să restituie strălucirea orașului distrus de război (în ultimul război mondial, Neapole a suferit 400 de bombardamente aeriene), inclusiv unuia dintre cele mai valoroase muzee – Filanglieri, de pe Via del Duomo. Grijulii cu avuțiile lor spirituale, napolitani evacuaseră exponatele acestui muzeu într-o vilă din apropierea oralului. Dar, tocmai această vilă în care fuseseră depozitate între altele arhivele istorice din perioada aragoneză a orașului, a părut în ochii armatei fasciste în retragere drept „obiectiv strategic” și, ca urmare, clădirea a fost incendiată. Când focul s-a potolit, nu mai rămăsese decât cenușa documentelor, bronzul statuilor topite, țăndările de marmură și cioburile porțelanurilor fine. După război, municipalitatea a deschis o mare colectă publică, apelând la colecționari particulari și la toți cei care mai dețineau încă opere de artă veche. Și n-au fost puțini cei care s-au grăbit să doneze… 
Aceeași stare de veghe asupra avuției lor de suflet au avut-o napolitanii și față de alte valori muzeale care fac faima orașului. Datorită acestei atitudini de mare responsabilitate civică, demonstrată de edili și de cetățeni, Muzeul Național din Neapole nu cedează decât în fața celebrului British Museum, fiind astfel, cel de al doilea lăcaș de gen – ca amploare și bogăție artistică din întreaga lume. Edificiul acestuia a fost mai întâi, pe la sfârșitul secolului al XV – lea, cazarma cavaleriei regale, pentru ca din 1612 să fie atribuită Universității din Neapole. Planturoasă, austeră, în stil neoclasic, cu fațada străjuită de palmieri, clădirea cu numai două etaje nu lasă să se ghicească prin exteriorul ei, fabuloasele comori de artă pe care le adăpostește.
Când construiesc pentru artă, napolitanii nu au pereche. Dovadă: Castel dell’ Ovo, Castel Nuovo, Palazzo Reale, Madre – Muzeul de Artă Contemporană, Muzeul Capodimonte, bisericile, catedrala.
Teatrul de Operă San Carlo, este încă o demonstrație a geniului lor de ziditori. Edificat în 1737, după planurile arhitectului Medrano, teatrul acesta, neîntrecut nici de Scala din Milano, uluiește cu excepționala acustică a sălii în care o șoaptă rostită pe scenă se aude până în ultimul rând de scaune de la cel de al patrulea balcon. Reconstruindu-l după incendiul din 1816, arhitectul Niccolini a dorit să-i desăvârșească acustica și, introducând în zidurile groase sute de amfore antice din lut ars, a transformat pereții edificiului într-o gigantică cutie de rezonanță. Efectul este copleșitor. Explicabil așadar de ce tocmai aici și-au început drumul spre celebritate Callas, de Paste, Tebaldi, Caruso sau Gigli.
Când Emmanuel Rocco înălța Galeriile Umberto, pe Riviera di Chiata – locul de promenadă al napolitanilor – filmul abia se năștea, iar cinematograful nu era decât o „lanternă magică”. N-a trecut de atunci decât o viață de bunic, dar peliculele care au făcut înconjurul lumii au fixat pentru totdeauna imaginea orașului vegheat de Vezuviu.
Vedi Napoli e poi mori! Cum să mori văzând acest oraș de o atât de frenetică și contagioasă exuberanță? Dimpotrivă, cred că merită să trăiești ca să-l vezi…
M.Vaida
Foto: wikimedia & arhiva personală
