„Nu știu câți ani avea. Poate 45, poate 50 sau mai mult. Nu aveai cum să-ți dai seama privindu-i chipul ars de soare și tăbăcit de vânturile stepelor mongole. Nici nu avea prea multă importanță de altfel, pentru că era una dintre acele persoane rare, fără vârstă, care traversează epocile cu seninătate, cu o blândă înțelepciune și fără ranchiună la adresa omenirii. Avea poate ceva mai mult de 50 de ani, dar ochii îi erau extrem de tineri. Plini de o neliniște și o curiozitate fără margini. Se uita la tine cu atenție, cercetător, zâmbitoare. Imediat simțeai cum privirile ei trec prin tine, apreciind, evaluând, silindu-te să fii sincer. În preajma ei, nu se rosteau niciodată minciuni. Era personificarea sincerității însăși. Era Alexandra David Néel.” 
Portretul făcut de un om de presă contemporan cu ea, Jean Sevignaque, sintetizează în câteva rânduri trăsăturile de caracter ale unei femei aparte, admirată și respectată pentru tenacitatea cu care și-a creat propriul destin. O femeie a secolului XIX, un secol fabulos în care totul era încă posibil. Femeia „cu aripi la picior”.
Alexandra David s-a născut la Paris, în 1868, dar a copilărit în Belgia. Studiază Limbile Orientale la Sorbona şi la College de France din adolescență fiind pasionată de călătorii și dovedind de pe atunci că e menită pentru o viaţă cu totul neobișnuită. La 18 ani călătorise deja pe cont propriu în Anglia, Elveţia și Spania, mai apoi, alăturându-se, cu entuziasm, la felurite societăţi teosofice și grupări feministe sau chiar anarhiste. În 1891 a primit o mica moștenire pe care a folosit-o pentru a întreprinde o „adevărată călătorie” în India, călătorie care a durat un an şi jumătate. Din 1895 în 1897 a fost nici mai mult, nici mai puţin decât cântăreaţă de operă în Vietnam, după ce se alăturase ca primadonă unei companii de operă franceze.
După contactul cu India, dorinţa ei cea mai fierbinte a fost să se întoarcă în solitudinile himalayene şi să afle cât mai mult despre doctrinele orientale, despre magia şi mistica budistă, lamaistă şi taoistă. Înainte de a pleca din nou spre Extremul Orient, a făcut un ocol prin Africa de Nord, fiind interesată şi de lumea spiritualității musulmane. La Tunis l-a întâlnit pe Philippe Néel, bogat inginer la Căile Ferate, cu care s-a căsătorit în 1904. Timp de treizeci de ani, acesta avea să-i finanțeze călătoriile şi cercetările de orientalistică.
Seria marilor expediţii care o vor face celebră, începe în 1911. Puternică şi neobosită, perseverentă şi inventivă, Alexandra îşi dorea foarte mult să ajungă în Lhassa, capitala Tibetului, absolut interzisă străinilor şi cu atât mai mult femeilor. În 1912 a ajuns în Darjeeling la poalele munţilor Himalaya, exact când cel de-al treisprezecelea Dalai Lama se afla în exil în Kalimpong, nu departe de această localitate. Primită în audienţă de Dalai Lama, Alexandra a avut șansa (absolut unică, pentru o femeie din acele vremuri) să discute cu liderul suprem al buddhismului tibetan. Întâlnirea cu Dalai Lama i-a purtat noroc Alexandrei, pentru că în Kalimpong l-a cunoscut și pe prinţul de Sikkim, Sidkeong Tulku Namgyal, iar la invitaţia acestuia a călătorit în micul principat himalayan Sikkim, unde a locuit trei ani și a vizitat toate mănăstirile din zonă. Într-o astfel de mănăstire l-a întâlnit pe tânărul lama Arthur Yongden, care o va însoţi din acel moment în toate peregrinările ei. Mai târziu, în Franţa, Alexandra l-a înfiat în mod legal.
Tot în 1912 a ajuns Alexandra și în Nepal, impresiile din acea călătorie fiind cele care au conturat mai târziu cartea În inima Munţilor Himalaya. Excelent documentată despre Nepal și cu un spirit critic desăvârșit, va trece prin cele mai frumoase locuri ale acestei țări: Kathmandu, capitala, cu celebrele sale temple Swayambhunath, Pashupatinath și Boudhanath, orașele învecinate Patan, Bhatgaon și Lumbini, locul sacru în care, în urmă cu două milenii și jumătate, s-a născut Buddha Shakyamuni.
Alexandra David-Néel şi Lama Yongden au pătruns în teritoriul tibetan în doua etape, ajungând până la centrele sacre Jigatze şi Gyantze (mai importante, după unii autori, decât Lhassa însăşi). În 1916, Alexandra a fost expulzata din Sikkim, din ordinul supraintendentului britanic al zonei, deoarece englezii bănuiau ca expediţiile fostei anarhiste aveau şi alte scopuri decât cercetările asupra budismului tibetan. Exploratoarea nu s-a întors în Europa, aflată în plin război, ci şi-a continuat călătoriile prin Japonia, Coreea şi China. În Japonia l-a întâlnit pe Ekai Kawaguchi, care în 1901 vizitaseLhasa, capitala Tibetului deghizat în doctor chinez.
Inspirată de Ekai, Alexandra a traversat China de la est la vest și a ajuns în Lhasa deghizată ca pelerin, în 1924; ba chiar a și stat două luni în Orașul Interzis, într-o perioadă în care accesul în Tibet (și mai ales în Lhasa) era prohibit tuturor străinilor. Însoţită doar de Lama Yongden, expediţia avea să fie o reușită şi a constituit subiectul primei cărţi a Alexandrei David Néel, intitulată „Călătoria unei pariziene la Lhassa” (1927).
Mai știţi cât de greu i-a fost lui Heinrich Harrer, eroul din cartea și filmul Șapte ani în Tibet să ajungă în Lhasa în anul 1946? Ei bine, Alexandra David-Néel făcuse asta cu 22 de ani înainte de alpinistul austriac! Dar, deși sunt doar vreo 300 de kilometri între Shigatse și Lhasa – cele două mari orașe ale Tibetului – Alexandrei i-au trebuit 8 ani și un ocol gigantic prin Japonia, China și Mongolia pentru a parcurge această distanţă, încălcând interdicţiile de intrare în Tibet…Cu o tenacitate nebunească, acestă femeie de oţel, a reușit imposibilul. Pe toată durata călătoriilor ei, s-a confruntat cu o serie întreagă de dificultăţi, dar eforturile i-au fost răsplătite de profunde experienţe spirituale. Astfel, o călătorie despre care se spunea că va dura câteva luni avea să dureze aproape paisprezece ani. Şi-a însuşit modul tibetan de viaţă, sfârşind prin a-l prefera celui european şi devenind Lady-Lama, titlu ce atestă că fusese acceptată în lumea religioasă budistă tibetană.
Alexandra se întoarce în Europa, și în 1928 se separă legal de soţul ei Philippe, între ei păstrându-se totuși, o relație de tandră prietenie. Următorii ani Alexandra s-a instalat în Provence, la Digne-les-Bains, pe un mic domeniu pe care l-a numit Samten-Dzong – „Fortăreaţa meditaţiei” – devenit în 1977 sediu al Fundaţiei David-Néel. A fost recunoscută ca o autoritate în materie de doctrine esoterice şi a realizat mari turnee de conferinţe în Europa, însoţită fiind de fiul său adoptiv, Lama Yongden. Aici, la Digne-les-Bains va scrie o mare parte din cele peste treizeci de cărţi pe care le-a lăsat în urma ei, dintre care seria de patru volume În țara bandiților gentilomi și Mistici și magicieni în Tibet sunt cele mai faimoase.
În 1937 Yongden și Alexandra au ajuns iar în Tibet, călătorind prin Uniunea Sovietică până în regiunea Kham din Tibetul de est. În China l-au întâlnit pe liderul comunist Mao (de mai multe ori) dar şi pe teologul francez Teilhard de Chardin. Din cauza războiului chino-japonez, au rămas în China mai mult decât şi-au propus pierzându-şi toate lucrurile şi ajungând abia în 1946, epuizaţi şi bolnavi, în India, de unde s-au putut repatria. Alexandra avea la acel moment nu mai puţin de 78 de ani! Dar, așa cum spunea ea „Ce înseamnă oare data, vârsta, ziua, noaptea! Nu sunt decât vorbe…”
Și, la cei o sută de ani pe care îi împlinise, puţin înainte a muri, cerea să i se reînnoiască paşaportul… 
Alexandra David-Néel a trecut dincolo, cum spun tibetanii, în 1969, la vârsta de 101 ani, și chiar și după moartea ei a mai călătorit încă o dată, în India. Potrivit ultimei sale dorinţe, în 1973 cenușa ei și a lui Yongden (plecat din această lume mult înaintea ei, în 1955) au fost amestecate și aruncate deasupra fluviului sacru Gange, în orașul sfânt al Indiei, Varanasi.
M.V.
