Portretul unui fotograf: Vasile Dorolți

Toți știm să facem fotografii, toți ne pricepem să apăsăm pe butonul declanșator al unui aparat de fotografiat. Dar, de aici și până la fotografia ca artă, calea este lungă și complicată, ca să nu spun, de-a dreptul dificilă. Și, chiar dacă bănuiam acest lucru, abia în momentul în care am stat de vorbă și am parcurs apoi CV -ul și materialele de presă despre Vasile Dorolți, curator al Salonului European de Fotografie – Baia Mare (10-26 septembrie 2016), am realizat ce înseamnă de fapt un fotograf adevărat și ce înseamnă o fotografie adevărată; aceea imagine capabilă să fixeze secunda de emoție exprimată de un chip omenesc sau frumusețea unei forme, indiferent dacă acesta aparține regnului mineral, vegetal sau animal, sau dacă reprezintă un peisaj, ori obiectele din jurul nostru.

Un astfel de „creator de imagine” este Vasile Dorolți, pe care îl cunosc de ani buni și care, dacă l-aș fi lăsat să se prezinte singur, modest și malițios cum îl știu, ar fi spus următoarele:
„Fotograf amator autodidact, (re)stabilit (momentan) în Maramureș. Membru în asociații și cluburi fotografice din Cluj și Baia Mare. Este ales mereu, democratic, președinte, după care este complet ignorat. Prezent în expoziții personale și de grup, începând cu 1980, în țară și străinătate. Expozițiile dovedesc în timp evoluția unui artist matur, responsabil, provocând în final, mereu, inevitabil, aceeași întrebare: „Ce rost are?” Practică fotografia de peșteră și colaborează la realizarea albumului fotografic „Piatra Altarului”, fiind în special remarcat pentru modul în care organizează și se implică la căratul echipamentului de scufundare subterană… Laureat interminabil la „Cântarea României” comuniste, câștigă o mulțime de premii, diplome și insigne, dar nici un ban… Nostalgic diaporamist, veșnic îndrăgostit de fotografia alb-negru și de spiritul de echipă. În rest: par a fi un om serios, cu păr alb, doi copii, casă şi firmă. Şi mereu cu un aparat de fotografiat în geantă”.

Fiind ceva mai prozaică, la această scurtă prezentare care îi aparține în întregime, eu voi adăuga una absolut clasică. Așadar:

Vasile Dorolți s-a născut pe 30 august 1958 în Sighetul Marmației, după care, își petrece o mare parte din copilărie și adolescență, navetând între Dej (unde se mută părinții lui) și Sighet, unde îi are pe bunici. Este absolvent al Liceului de Construcții și Arhitectură din Baia Mare, iar mai apoi, al Universității Tehnice din Cluj-Napoca.
Fotografiază din 1976, din anii de liceu, dar adevărata consacrare începe în 1980, în cadrul Foto-clubului „Universitatea” din Cluj. Erau atunci membri: Mircea Albu („omul în jurul căruia s-a învârtit fotografia clujeană în ultimii treizeci-și-ceva de ani”), Feleki Karoly (azi, șeful catedrei foto de la UAD Cluj), Feleki Istvan (azi, fotograf, grafician și lector universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Televiziune și muzeograf la Muzeul de Artă din Cluj), Petre Mercea, fiul academicianului Mercea, membru fondator al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Vasile Pașca (azi, medic în Baia Mare) și numeroși colaboratori, printre care: Florin Andreescu, deținător al Editurii AdLibri (care a publicat seria de albume foto cu România), Dorel Găină, profesor, alături de Feleki Karoly la Cluj, Ozolin Dușa, Dan Mititelu, Paul Agarici, Radu Igasag (creator de filme de animație), Traian Andronic, director de imagine la TVR și mulți, mulți alții.

Alături de ei, Vasile Dorolți consolidează ceea ce în epocă s-a numit „Școala de diaporame (Slideshow) de la Cluj”. Tot în această perioadă, participă și câștigă „la rând” cele mai importante premii la festivalurile studențești de fotografie existente atunci. O perioadă despre care Vasile Dorolți își amintește că a fost, „în mod evident atipic și cam obraznic”.

Orfelinate, muncitori în construcții, fețe trudite, „omul nou” și orizonturile sale mediocre în plină „epocă de aur”… Aceste imagini, plus titlurile-întrebări, gen „nu vedeți că se scufundă Atlantida?” – îl definesc și îl singularizează între fotografii acelor ani.

Practică de asemenea cu succes fotografia de peșteră, în cadrul clubului de Speologie al Politehnicii Cluj, adesea lucrând în echipă cu Cristian Lascu (reputat speolog și cercetător, redactor șef al revistei National Geographic România) și participă în continuare la expozițiile de grup și saloanele internaționale organizate sub patronajul FIAP și AAF.

După 1989 a apărut împreună cu Fotoclubul „U” în Almanahul anual „Minolta Mirror” (1991), realizare importantă deoarece din toată lumea fotografică erau de regulă selectați cam 5 fotografi. Una din fotografiile sale (cu orfanii comunismului) a apărut inclusiv pe flyerul de reclamă. Un alt moment important este și întâlnirea cu Roland Kiefer, redactorul șef de la Nikon News Europa, de la care primește cadou manualul de fotografie Nikon, scris de el.

Despre anii imediat următori, Vasile Dorolți spune cu prilejul unui interviu pentru sighet-online.ro: „A urmat o perioadă cam tulbure în care n-am mutat la Baia Mare (1996). Eram hotărât să mă dedic meseriei de inginer şi să o las mai moale cu fotografia. În ziua în care am ajuns, s-a prăbuşit un avion în oraş; am dat fuga acasă, mi-am luat aparatul şi macazul s-a schimbat uşurel către ceea ce a fost. Am fondat fotoclubul Euroart din Baia-Mare (cu Silviu Gheție, Ioan Brezoski, Radu Suciu şi alții) şi am pus de o colaborare cu Fotoclubul din Szolnok. Deşi Euroart nu mai are practic mare activitate, eu menţin şi-acum contacte regulate şi strânse cu cei din Szolnok, unde am avut ultima expoziţie personală la finele lui 2008.”

A venit apoi ideea celor „7 zile”, asociație fondată împreună cu Cosmin Bumbuț, Silviu Gheție și Rene Triebl, care va marca fotografia românească a anilor 2000. După o activitate prodigioasă constând în tabere de creație și numeroase expoziții în țară și străinătate, grupul publică în 2007, cu mare succes, albumul fotografic „7 Zile, 7 Ani în Maramureș”.

Referindu-se la respectiva perioadă, Vasile Dorolți spune că: „Grupul „7 zile” a adus din start profesionalism, tinereţe cretoare, dinamism, o anume solidaritate şi o competiţie internă de autodepăşire cum nu mai întâlnisem până atunci. Dacă în grupurile de amatori la care participasem până atunci eu eram de regulă cel care „trage”, eram ”locomotiva”, aici am constatat că toţi erau practic dispuşi să tragă în ritm drăcesc, să propună idei şi proiecte şi să le finalizeze la nivel maxim. S-au patentat câteva idei novatoare în cadrul taberelor noastre : Expoziţie foto „cu dar”(adică cei care veneau la vernisaj şi se recunoşteau în fotografii puteau să ia acasă fotografia respectivă), Expoziţie foto „la cald”, adică, imediat după tabără, site, jurnal etc.

Am învăţat mult, foarte mult. Mi s-a limpezit stilul, am început să văd mai degrabă imagini şi mai puţin subiecte, am avut repere majore la care să mă raportez alături de toţi aceşti foarte talentaţi fotografi. La Bumbuţ am admirat profesionalismul şi instinctul valorii, la Alexandru Paul subtilitatea şi observaţia acută, la Petruț Călinescu „ochiul magic” spre subiecte tari, la Gheție observaţia fină şi reacţia rapidă, la Bogdan Croitoru originalitatea şi dorinţa de a surprinde, la Oleg Tishkovets talentul şi conştiinţa artistică, la Triebl bucuria imaginii, la Voicu Bojan spiritul elaborat, la Gicu Şerban, simţul valorii fotografice. Spre bucuria mea, toţi au fost sau sunt repere în fotografia românească contemporană, şi asta se poate şi „lua” , dacă nu te sfieşti să furi meserie”.

Ar mai fi de spus că Vasile Dorolți expune constant în România (chiar și în Dej, la Muzeul Municipal!), Ungaria, Franța, Olanda, Polonia și, la fel ca întotdeauna, lucrările sale sunt dense, tulburătoare și puternic provocatoare. Este coautor la albumele fotografice „Piatra altarului” (1994), „Munții Apuseni” și „Munții Retezat” (2006, 2008) și desigur, „7zile 7 Ani în Maramureș” (2007). Este colaborator al săptămânalului de cultură „Dilema Veche” și a altor periodice, publicând de asemenea în Photomagazine (România), Digital Foto (Ucraina) Lens Work (USA), Minolta Mirror (Japonia), Elore Naptar (România) și alte reviste de prestigiu.

Un proiect aparte, la care a lucrat ani în șir este „Oameni și cruci”, despre care spune: „Totul a început ca un fel de joacă, din plictiseală și pană de inspirație. Eram într-o tabără foto și nu prea știam ce să fac. Am început să fotografiez, în joacă, troițele de la marginea drumului. Nu prea spuneau pozele mare lucru, dar chestia mă ținea în priză. Apoi, am observat că în timp, troițele făcute manual, de oameni adevărați și vii, au început să fie înlocuite de Cristoși din plastic, prinși în șuruburi, trași la imprimantă… Consider că viața și decăderea troițelor simbolizează sintetic transformările Maramureșului, de la tradiție și valoare, la o societate uniformizată și artificială, din plastic și pseudovalori”.

„Oameni și cruci” a devenit o expoziție dureros de frumoasă, cu 120 de fotografii și un slideshow de o jumătate de oră, pus pe muzica lui Grigore Leșe.

În paralel cu seria „Oameni și cruci” a lucrat și continuă să lucreze însă, la seriile „Horse Power”, „Molima secolului XXI”, „Băiuț, fost oraș mineresc în Maramureș”, „Maramureș today”, „Segmente de piață” și multe altele, interminabile, după părerea autorului.

Dar, dacă îl întrebi despre proiectele sale de viitor, Vasile Dorolți va spune: „Nu sunt artist. Nu mai lucrez la alte proiecte în afară de „Oameni şi Cruci” (şi asta e prea mult şi pare fără sfârşit). Şi nici nu mai vreau proiecte. E o modă deja dusă maladiv la extrem: proiecte, proiecte, proiecte, toată lumea vrea să facă proiecte şi neaparat majore! Ajungi să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Îți „implantezi” în cap „proiectul” şi viaţa reală fuge pe lângă tine fără să bagi de seamă. Aş dori (şi recomand) să fac fotografie spontan, din suflet, fără să mă gândesc în ce „proiect măreţ” se va aranja, unde va ajunge şi ce impact va avea. O fotografie bună e aceea care o faci pentru tine şi din tine şi nu gândindu-te obsesiv la alţii şi la reacţiile lor”.

Cu toate acestea, iată-l implicat până peste cap în organizarea Salonului European de Fotografie de la Baia Mare, un proiect ambițios în care, calitatea de excepție a manifestării este dată de numele de pe afiș, unele dintre cele mai importante din fotografia actuală autohtonă: Petruț Călinescu, Cristian Crisbășan, Dan Dinescu, Vasile Dorolți, Silviu Gheție, Mihai Grigorescu, Ioana Moldovan, Olah Laszlo-Tibor, Alexandru Paul, George Popescu, Hajdu Tamas și Remus Țiplea, dar și Oleg Tishkovets (Ucraina) și Tony Melvin (Germania).
De ce un Salon de Fotografie? Pentru că, spune curatorul acestuia: „Fotografia a devenit un fenomen social. Explozia tehnică a permis înglobarea unor sisteme de fotografiere în cele mai diverse echipamente și device-uri, punând la îndemâna tuturor un aparat de fotografiat sau de filmat. Omul contemporan este însoțit permanent și peste tot de magica camera obscură. Dar, dacă tehnica fotografică este ușor accesibilă oricui, cu costuri neglijabile, nu același lucru îl putem spune despre ritmul în care “limbajul fotografic” este însușit de către cei mai mulți dintre noi.”
Iar această diferență, e bine s-o vedem și s-o apreciem ca atare, zic eu, în sensul celor spuse de celebrul fotograf Cartier-Bresson: „Fotografia nu e ca pictura, nu poți șterge și reveni. În fotografie există doar o fracțiune de secundă de creativitate. Ochiul tău trebuie să vadă compoziția ca o expresie a ceea ce îți oferă viața și tu trebuie să intuiești când să declanșezi aparatul. Acesta este momentul de creativitate al fotografului…”
Acesta este și rostul Salonului de la Baia Mare.