Pe vremea când colecționam timbre, în adolescență cândva, printre cele mai frumoase, mai viu colorate și exotice serii puse în vânzare de Romfilatelia, erau cele din San Marino. Și, dat fiind că timbrele și geografia mergeau mână în mână nestingherite, în mod firesc am fost curioasă să aflu cât mai multe despre țara care emitea aceste mici hârtiuțe colorate cu margini zimțate. A fost primul meu contact cu Republica San Marino (Serenissima Repubblica di San Marino), despre care am aflat cu oarecare uimire că este unul din cele mai mici state independente din Europa și din lume. O enclavă de 61 de km pătrați și 32 de mii de locuitori, situată undeva în centrul Italiei, că are un parlament de 60 de membri, cu Marele Consiliu General și cu 2 șefi ai statului: Capitani Reggenti care sunt în funcție timp de câte 6 luni.
Cu Atlasul lumii în față și cu Dicționarul Enciclopedic alături, imaginația mea zburda veselă prin San Marino, dar nici măcar o secundă nu m-am gândit că într-o bună zi, peste ani și ani, voi păși pe pietrele cafenii, tocite de vreme, ale micului stat cocoțat pe stâncile Apenninilor. S-a întâmplat în 2006, într-o seară blândă, de început de martie.
Venind dinspre Florența, drumul până în San Marino e frumos, pe tot parcursul, și de-a dreptul spectaculos când ajungi la Monte Titano. Șoseaua șerpuitoare urcă muntele și lasă privirilor ziduri vechi și vile luxoase, turnuri și parcuri, cetăți crenelate, puzderie de mici magazine. În tot orașul circulația mașinilor este interzisă așa că lăsăm autocarul în parcarea de la Porta San Francesco.
Întâi și-ntâi, am constatat că San Marino nu este un oraș stat, așa cum am crezut ci un „arhipelag” de 9 orășele (citadele) risipite pe Muntele Titano în vârful căruia se află chiar orașul San Marino, echivalentul centrului vechi. Încărcat de istorie, plin de muzee și monumente impresionante. În plus, farmecul incontestabil al locului este că, în orice parte privești, vezi o panoramă unică : câmpia Emilia Romagna, dealurile unduitoare din Marche și Montefeltro, până la Marea Adriatică.
Palatul Guvernului este prima dintre edificiile care îți captează atenția. O construcţie realizată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi aflată în Piazza della Liberta, în centrul căreia se ridică Statua della Liberta. Apoi, Piazza Domus Plebis, unde se află Basilica del Santo (biserica Sfântului) , construită în stil neoclasic, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe amplasamentul unei vechi biserici din secolul al V-lea, Piazza de Sant`Agata, având în mijloc Monumentul Apărătorilor Libetăţii (aici se găsesc Cappella Sant`Agata şi Teatro Titano), Museo delle Armi Antiche, cu peste 1500 de exponate din diferite epoci istorice, dar și Museo delle Curiosita, singurul muzeu de acest gen din lume, unde sunt adunate peste o sută de curiozităţi din toată lumea, dintre care cele mai… excentrice sunt: cursa de purici, setul de ceşti pentru mustăcioşi grebla pentru curăţarea limbii, saboţii veneţieni de 60 cm înălţime şi multe altele…
Până în anul 1300, San Marino a aparținut de moșia feudală a Episcopiei din San Leo, parte din statul papal, la rang egal cu celelalte mici localități din valea râului Marechia. Acestea, împreună, au început o luptă acerbă împotriva dominației episcopale, pentru desființarea asupririi feudale și pentru desființarea tributului. Exista totuși o mare diferență. San Leo, Talamello și Maiolo erau conduși de moșieri, care considerau scutirea de la plata tributului un privilegiu, pe când, San Marino considera scutirea ca fiind un drept al cetății. Asemenea drepturi se pot obține prin fermitate, tenacitate și determinare. Conform locuitorilor din San Marino acest drept le-a fost dăruit de Sfântul lor, cu ocazia conventului din valea Saint Anastasio în anul 1296. Ei nu plătesc tribut, pentru că niciodată nu au plătit.
Sfântul Marinus a fost un cioplitor de piatră dalmațian, care a străbătut marea Adriatică împreună cu colegii săi de credintă, pe vremea împăratului Dioclețian, pentru a scăpa de persecuții. Aici, pe acest vârf de munte, el a construit cu propria mână, de la fundație până la țiglele din piatră, o capelă, o clădire rezistentă și veșnică precum credința. Ca simbol al credinței și al muncii el a mai cioplit din stânca exterioară a muntelui un pat de piatră. Legenda spune că a murit la 3 sept 301, lăsând poporului moștenire muntele, munca și sâmburele convingerii, numit mai târziu libertate.
În jurul capelei de făgăduință terenul era cultivat de o comunitatea simplă și săracă, dar credincioasă în Dumnezeu. Terenul la poalele muntelui este pietros și poate fi cultivat cu greu: spart, înmuiat și udat cu sudoare. Râurile și drumurile trec foarte departe. Acești oameni izolați de lume s-au obișnuit să se bazeze pe forțele proprii. Ignorați de alții, ei au convingerea că nu au nici o obligație față de nimeni:”Nemini teneri!” 
În Evul Mediu, Montefeltro este un câmp de luptă pentru armatele papale și armatele împăratului. Puternicii acelor vremuri nu aveau altceva de făcut decât să lupte printre munți. Prevăzătoare, populația din regiune a construit, de-a lungul râului Marecchia, un zid de piatră grosolan coplită, ca să se apere de hoardele ucigașe, de soldați jefuitori. Aceste ziduri au confirmat decizia de a supraviețui singuri. Aproape instantaneu cete dezlănțuite sparg aceste ziduri, dar nu Titano-sul. Aici simpla fortificație rezistă. Bărbații încep conducerea riguroasă și religios conștiincioasă a comunității, pe baza unui contract legat în sfânta capelă. Populația din Titano se înmulțește. Capela de făgăduință devine biserică, principala biserică a comunității și loc de întâlnire a satelor vecine. Fortificația mai lată asigura siguranță totală, iar biserica asigura circumstanțele religioase și totodată ideea libertății moștenite de la Marinus. 
Dea lungul următoarelor două secole aceste convingeri unesc și consolidează întreaga comunitate și o leagă de munte. Un act notarial datat din 1243 arată existența, pe lângă episcop, își a altor reprezentanți ai comunității, pe atunci denumiți consuli, astăzi căpitani comandanți. Poporul emite legile statului, a organizației comune, cu toate că stau încă sub legăturile feudale ale episcopiei San Leo.
Popularitatea lui San Marino crește la maxim în 1849, când Garibaldi împreună cu 1000 de supraviețuitori ai republicii de la Roma, urmăriți de austrieci, se refugiază la San Marino. Cetatea este imediat înconjurată și fugarii au de ales între predare necondiționată sau luptă până la moarte. Autoritățile din San Marino intervin ca mediatori. Au loc negocieri și în cursul nopții îl lasă pe Garibaldi, pe soția sa Anita și pe ofițerii cei mai căutați să fugă. Celorlalți li se acordă îngrijire medicală, primesc alimente, bani și refugiu. Recunoștința lui Garibaldi și ai liberalilor democrați, este decisiv pentru San Marino.
Câțiva ani mai târziu, pentru a uni Italia, Cavour are nevoie de Napoleon III, de Garibaldi și de liberali. În anul 1860 Cavour în fruntea armatei de la Piemonte trece pe lângă San Marino lăsându-l în pace. Populația pe muntele Titano răsuflă ușurată din nou. Imediat cer Italiei să-i recunoască suveranitatea. Acest tratat, în final este semnat în anul 1862 după moartea lui Cavour, de către primul ministru Ratazzi. Acum San Marino este o entitate recunoscută pe plan politic. După 40 de ani de eforturi este semnat tratat de extrădare a criminalilor, prima dată cu Marea Britanie, apoi cu Olanda, Belgia și SUA. În 1908, San Marino este primit în Institutul Internațional de Agricultură. Pentru prima dată face parte dintr-o organizație internațională. În 1971 numește ambasadori, apoi intră în Consiliul Europei și devine membru al ONU, cea mai prestigioasă organizație a tuturor statelor din lume. Aici toate națiunile membre au același drepturi, indiferent de suprafață și de așezare geografică. Aceasta este expresia cea mai relevantă a „Nemini teneri”, a ideii libertății, concepută de un mic grup de locuitori ai muntelui Titano, în liniște și izolare, în primele secole al evului mediu creștin, în apropierea lăcașului unui Sfânt.
Dar ce este atât de minunat în San Marino?! Totul. Ceea ce-l distinge însă, de orice alt loc din lume, pe lângă clădiri și panoramă, este faptul că la fiecare cotitură a șoselelor înguste se zărește un colț de peisaj unic, care te atrage și te cucerește, de parcă ar fi pictat și așezat acolo, părând aproape incredibil. Și mai sunt acele stânci prin care se zărește seninul azuriu, dar și marea, atât de aproape încât pare o magie făcută anume ca San Marino să fie un colț de rai adus pe pământ. Și cochetele magazine de lux, ca și cele pentru turiștii obișnuiți, în care poți cumpăra parfumuri, bijuterii, vinuri și ciocolată la prețuri mici și calitate superioară. Iar prețurile sunt relativ mici, deoarece produsele sunt scutite de taxe. 
Am privit cu nesaț zidurile încărcate de istorie, turnurile, clădirile, statuile, foarte multele terase și restaurante, grădinile și parcurile, tot ce constituie această unică Serenissima Repubbica di San Marino.
M.V.
Foto: wikimedia și arhiva personală
