Lemnul Verde: Povești, la umbra bătrânului castan (1)

Lemnul Verde: Povești, la umbra bătrânului castan (1)

Pentru foarte mulți dintre locuitorii de astăzi ai Dejului, istoria orașului este o imensă necunoscută. O „tabula rasa” datorată în mare parte ignoranței, dar și unei indiferențe cultivată cu mult sârg. Ce-i drept, mulți au devenit orășeni doar de o generație sau două, ori, un om al cetății, nu se naște pur prin și simplu printr-o strămutare, ci devine cetățean, treptat, treptat, prin educație, prin însușirea unor reguli specifice de conviețuire civică, prin cultură. Iar la capitolul cultură, oricât de ciudat ar părea, pagini consistente însumează și cunoașterea istoriei locale. O istorie, care a făcut obiectul multor scrieri, studii, eseuri și monografii, prin grija unor oameni pasionați de cunoaștere, de cercetare și de arta cuvântului scris.

Dincolo de ce s-a scris și se va mai scrie de acum înainte despre Dej, există însă întotdeauna și multe „pagini nescrise”, acele povești ale orașului, legate de oameni, locuri și întâmplări care transmise oral, din generație, în generație, au devenit „legende urbane”, adăugând o tușă de pitoresc unei localități ce rivalizează cu „locul în care nu s-a întâmplat nimic…” Din păcate, bătrânii, povestași prin excelență și păstrători ai acestor arhive neoficiale, sunt pe cale de dispariție. Iar dacă mai sunt câțiva printre noi, cine să-i asculte?


De la Lemnul Mare, la Lemnul Verde…

Greu de imaginat, dar până la sfârșitul secolului XIX, centrul orașului Dej nu era decât un spațiu vast și gol, rezervat târgurilor săptămânale, ținute chiar sub zidurile bisericii Sfântul Ștefan. În rest „o stradă principală în orașul de sus”, o Mănăstire Franciscană, Casa Rakoczi, câteva clădiri mai mult sau mai puțin impunătoare și multe grădini…

Toate clădirile reprezentative pentru oraș apar abia începând din 1836-1838, când este edificată clădirea Prefecturii (actuala Primărie). În 1860-1861, se construiește sediul Primăriei (Cercul Militar de astăzi) după care, rând pe rând se inaugurează: Spitalul Rudolf (1862), Cizmăria (1874), Teatrul Județean (1886), Palatul Voith (1887), Jandarmeria (1892-1895), Tribunalul (1894), Biserica Adormirea Maicii Domnului (1895), clădirea actualului restaurant Dacia (1898), Liceul Andrei Mureșanu (1899-1900), urmate de altele și altele…

În toată această perioadă imobiliar efervescentă, apariția unui local cu numele de „Nagyfa” – Copacul Mare, tradus anapoda, ca Lemnul Mare (fa, în maghiară înseamnă și lemn și copac, după caz), ar fi trecut desigur neobservată dacă nu ar fi fost aproape de la început legată de numeroasele povești petrecute sau depănate la umbra castanului de la care îi vine numele. Povești care azi, ca și atunci, valorează cât o campanie publicitară de cea mai bună calitate!

Cofetăria „Lemnul Verde” din zilele noastre a fost la începutul începuturilor, adică în 1862, un restaurant-cafenea, cu grădină, având mesele așezate la umbra unor copaci seculari, rămășițe ale parcului Mănăstirii Franciscane din vecinătate. Între aceștia, doi castani magnifici constituiau mândria patronului Keller Samuel (la origine, Kellermann). Cofetăriile, așa cum le cunoaștem astăzi, nu existau, ele fiind mai degrabă ceainării pentru doamne și cafenele pentru domni. În ceainării, desigur, se serveau cofeturi și produse de patiserie, cafea cu lapte și ciocolată caldă.

Un astfel de local, frecventat asiduu de doamnele din protipendada orașului s-a deschis în buricul târgului, abia în 1898. Este vorba de celebra Bombonărie care dispunea pe lângă magazinul cu dulciuri și de o ceainărie-cofetărie. Cofetăria a rezistat până prin anii 60, când a devenit magazin de bijuterii, iar acum este magazin Vodafone, ca și fosta Bombonărie de altfel.

În aceeași perioadă, existau însă două cafenele care etalau cu sârg și produse de patiserie: una, în spațiul ocupat în prezent de Bueno, alta la parterul unei clădiri care a fost demolată, în locul ei fiind construit blocul de pe Petru Rareș (Germanos), colț cu Piața Bobâlna.

În timp, Lemnul Mare a devenit Lemnul Verde (Zöldfa), deși conform monografiei „Város az időben” (titlu pe care l-aș traduce „Vârstele orașului”, nicidecum „Orașul în timp”, cum ar cere o juxtalineară!), semnată de scriitorul dejean Huber András, o grădină de vară cu acest nume ar fi existat la vremea respectivă, în spatele Hotelului „Europa”, care dispunea, la parter și de o cafenea (actualmente, Red Wine). Pe de altă parte, la umbra copacilor mănăstirești, pe locul ocupat mai târziu de terasa restaurantului Dacia (terasa Escape), s-ar fi deschis încă o grădină de vară, în mod confuz numită sau considerată de unii tot Lemnul Verde (sau Copacul Verde, după alții).

Cum și de ce s-a transformat în memoria dejenilor Lemnul Mare, în Lemnul Verde, iar adevăratul Lemn Verde s-a șters pur și simplu din amintirile tuturor, nu se știe exact, și nici nu are prea mare importanță. Cert este că legendarul local, deschis de Samuel Keller în 1862, și-a păstrat numele și renumele chiar și după ce a devenit cofetăria zilelor noastre, fiind unul dintre acele locuri fără de care Dejul nu ar mai fi Dej.


Adevăratele iubiri sunt fără happy-end, se spune…

Ei bine, una din istorisirile țesute sub umbra bătrânului castan este o poveste de amor, care a făcut vâlvă în epocă, și pe care o știu de la bunica mea dinspre tată (născută în 1889), dat fiind că mulți ani după cele întâmplate, se mai vorbea despre protagoniștii ei…

Deși orașul nu dispunea încă de un teatru propriu zis, nu era totuși ocolit de trupele actoricești care în lunile de vară porneau în lungi turnee, oprindu-se ici-colo în micile târguri provinciale, prezentând unul sau mau multe spectacole, zile la rând. Inutil să vă spun că erau foarte bine primite și răsfățate de publicul doritor să-și alunge plictisul.

Prezența primelor companii teatrale serioase, mai ales clujene, este consemnată în presa vremii în 1804, 1807, 1816 și 1817 (Huber András), spectacolele având loc fie în grădina fostei case Kovrig (în spatele actualului Hotel „Someș”), fie în clădirea care există și astăzi, pe strada Avram Iancu nr.13, gazdă primitoare dovedindu-se doamna Man, soția avocatului Gavril Man.

Ceva mai târziu, prin 1830-1840, Dejul este asiduu vizitat de trupe din Cluj, Oradea, Satu Mare, Arad și Budapesta, iar reprezentațiile, în principal cele de operetă și vodevil (genuri foarte gustate de public), au loc mai ales în grădinile de vară, niciodată goale.
Așadar, dejenii iubesc teatrul și implicit, îi iubesc pe actori și adoră actrițele. Și așa, încet, dar sigur, ajungem la povestea noastră…

Prin 1882, poposește la Dej, via Cluj, o trupă de teatru, având-o ca vedetă pe Réthy Laura, o tânără de numai 17 ani, pe care o legau vag de oraș câteva rude îndepărtate.

Nebunatică după cum îi stă bine unei primadone, Laura își petrece după-amiezele în grădina de la Lemnul Verde în compania unor domni fermecători, care o copleșesc cu flori și cadouri. Timp de aproximativ trei săptămâni cât rămâne trupa în oraș, Laura este mereu prezentă sub castani, iar în serile cu muzică și dans, organizate de patronul Keller, își farmecă auditoriul cu ariile pe care le interpretează.

Dar cel mai mult îl vrăjește pe tânărul Gergely, unul din chipeșii „feciori” ai localului. Înalt și subțirel, cu păr castaniu și buclat, cu ochi albaștri și piele albă ca de fată, se spune că era preferatul doamnelor și nu ar fi fost una măcar să nu ofteze melancolic doar gândindu-se la el.

Idila dintre cei doi se înfiripă din chiar primele zile și deveni tot mai fierbinte, odată cu năbușeala serilor de vară când, se povestește, o birjă în care se afla domnița cu „vocea de aur”, îl aștepta pe Gergely să-și termine treburile pentru a porni amândoi, legănați în trapul cailor indiferenți, cât mai departe în noaptea întunecată. Noapte, după noapte…

Nu știm ce jurăminte și ce promisiuni s-au rostit în birja cu pricina, dar excesiva atenție a tinerei primadone, față de junele Gergely, a devenit subiect de remarci malițioase printre domnii care frecventau cafenelele, frizeriile și cluburile exclusiv masculine. Doamnele erau mai reținute în materie de can-canuri, dar șoaptele risipite în stânga și în dreapta prin salonașe, peste un ceai cu fursecuri, deveneau pe zi ce trece tot mai otrăvitoare.

Și, într-o bună zi, se petrecu tragedia: tânărul Gergely a fost găsit spânzurat de creanga unuia dintre castanii de la Lemnul Verde. Era o dimineață ploioasă de iunie care prevestea o zi mohorâtă. Și chiar a fost.
Un fapt divers care la vremea respectivă a zguduit orașul, apoi, a lunecat în uitare… Dar dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. Căci, gura birjarilor a fost întotdeauna slobodă…

Datorită lor, încet, încet, dejenii au reconstituit melodrama și au presupus (cu exactitate, zicem noi) că Laura îi promisese tânărului și naivului Romeo o iubire veșnică. Ba, mai mult, că-l va lua cu ea în lumea mare unde vor trăi fericiți ca-n basme, până ce moartea îi va despărți. Numai că, femeia cu „ochi lunecoși și inimă zburdalnică” nu s-a ținut de cuvânt și a plecat în miezul unei nopți de vară, cu trupa ei de actori și n-a mai revenit niciodată…

Mai departe, se spune că tânărul Gergely a fost îndelung jelit de doamne și în special de o tânără servitoare din Unguraș, pe nume Erzsi, iar Samuel Keller, supărat nevoie mare, ar fi tăiat copacul „vinovat” de cele petrecute. Așa a rămas doar un singur castan, sortit pe vecie să-și plângă companionul. Că în realitatea prozaică se vorbește despre extinderea și modernizarea localului la început de secol XX, asta este o altă poveste, fără strop de romantism în ea și prin urmare, deloc interesantă.

Dincolo de poveste…

În ce o privește pe primadonă, după ce am căutat prin arhivele vremii (online, desigur) și am pus cap-la-cap o mulțime de informații răzlețe, am aflat că: talentul Laurei (născută în 1865, în localitatea Nagykőrös) a fost vizibil deja la vârsta de 12 ani când apare pentru prima dată în cadrul unor concerte caritabile, organizate în beneficiul veteranilor războiului turco-habsburgic din 1787-1791. După numai 3 ani, se angajează într-o trupă din Kecskemét unde joacă mai mult în roluri secundare și episodice. La 16 ani ia drumul Budapestei și studiază canto cu Puks Ferenc, dirijorul orghestrei Teatrului Național din capitala ungară. Aesta, o recomandă directorului teatral Rákosi Jenő și astfel obține un contract pe o perioadă de un an la națională, în 1881.

După episodul Budapesta, Laura pleacă la Szeged, apoi, numele ei apare până prin 1884, în Kosice, Cluj, Szabadka, Satu-Mare și Buda, în cadrul unor cunoscute trupe de teatru.

În perioada 1884-1886, studiază iarăși canto, de data aceasta la Viena, după care, în 1887, este angajată din nou în Cluj, de către directorul de teatru Ditrói Mór care îi oferă un salariu fabulos pentru epocă, de 7 mii de forinți pe lună. Din 1889 revine la Naționalul din Budapesta unde rămâne până în 1892 când este angajată de Leszkay András la Teatrul din Debrecen. Aici îl cunoaște pe poetul și jurnalistul Rudnyánszky Gyula (1858-1913) cu care se căsătorește. Revine la Szeged, ca „adorata publicului”, dar o găsim și în turnee la Bratislava, Oradea, Timișoara și în Torino chiar, unde îl încântă cu vocea ei pe bătrânul Kossuth… Apare pe afișele Teatrului de Operetă din Budapesta în 1900, iar în anul următor, pe 18 aprilie, este cap de afiș în opera „Carmen” de Bizet, pus în scenă la Opera Regală din capitala ungară.

Dar, triumful de pe scenă este curând umbrit de problemele pe care le are soțul ei. Rudnyánszky Gyula, editează în 1904, în Debreczen, un ziar cu numele de „Libertatea”, în care publică numeroase articole polemice la adresa potentaților zilei. Devenit incomod pentru autorități, jurnalistul împreună cu Laura și cei trei copii ai lor (două fete și un băiat), este nevoit să emigreze în 1905, în Statele Unite. Pentru Laura America este o nouă scenă și nimic altceva. De altfel, în perioada cât a fost angajata teatrului din Szeged, Laura a interpretat la un moment dat cu un fulminant succes, rolul unei tinere americane, modernă și emancipată, care își petrece vacanța la Balatonfüred, fumând, flirtând cu toată lumea și, culmea, mergând pe bicicletă!

Așa că, în America devine în scurt timp primadonă la Boston Opera-Company unde rămâne până în 1913, când soții Rudnyánszky se întorc la Budapesta. La numai câteva luni după revenirea în țară, Laura rămasă văduvă, se retrage din glamoroasa viață a teatrului liric, la Miskolc, unde se stinge în 1938. Despre Laura nu se mai scrie nimic, iar aventura ei dejeană va rămâne bineînțeles, doar în memoria aestor locuri, ca o amintire a nebunaticelor ani din tinerețea unei actrițe…

Oricum, prin anii 50, povestea mai circula în serile târzii, prin stația de birje din fața Liceului „Andrei Mureșanu” și multe bunici se înduioșau auzind-o. Birjarii au dispărut, bunicuțele idem… Povestea în schimb, de-o fi fost sau de n-o fi fost adevărată a supraviețuit. Dovadă că am putut s-o împărtășesc cu dumneavoastră…

Magdalena Vaida

Bibliografie:

„Monografia orașului Dej” de George Mânzat (Editura ASTRA Dej, 2006)
„Dej – Istorie și legendă” de Constantin Albinetz și Cristina Albinetz (Editura Risoprint Cluj, 2014)
„Város az időben” de Huber Andras (Editura Gloria Cluj, 2012)
MAGYAR SZÍNHÁZMŰVÉSZETI LEXIKON (Dicționar de Artă Teatrală)- Editura Academiei, Budapesta 1994

Foto: colecția prof. Sorin Borodi, arhiva Muzeului Istoriei Teatrului Maghiar și wikimedia.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*