La vremuri noi, metehne vechi: corupția!

La vremuri noi, metehne vechi: corupția!

Știm, am simțit cu toții: România postdecembristă, euforică și optimistă, s-a dezumflat rapid, invadată fiind de corupție. Ce-i drept, boala era veche, doar că simptomele se banalizaseră și nimeni nu le mai acorda atenție.

Înainte de al II – lea Război Mondial, analizele britanice socoteau România printre cele mai corupte țări din Europa, iar socialismul nostru oriental, nu schimbase mare lucru. Sistemul pilelor, concursurile de ochii lumii, aranjamentele la numirea în posturi, la admiterea în facultăţi, la orice serviciu, erau parte din cotidian. Se practicau la fel ca mersul pe jos, din reflex.

Totuşi, după 1989, mizele au devenit mai mari şi organizarea mai permisivă. Bunăoară, privatizările făcute, atât de dezavantajos pentru stat şi cetăţeni, încât numai ipoteza coruperii explică ceea ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, sub paravanul alegerilor libere, s-au creat reţele (liste) de promovare în funcţii publice a acoliţilor, care fac din trecut o poveste duioasă comparativ cu horror-ul de azi. Fiii, fiicele, finii, naşii, plus alte rude de politicieni și potentați de mucava au făcut și fac regula jocului. Atunci, o seamă de poziţii se ocupau, în cele din urmă, de profesioniști. Azi, criteriul profesional e un mizilic și cele mai dubioase personaje, cu cât sunt mai incompetente, cu atât mai lejer acced la funcţii de importanţă majoră. Funcțiile s-au feudalizat, iar rezultatele strădaniei unora – parlamentari, europarlamentari, demnitari, consilieri, manageri etc. – se văd în proprietăţi faraonice şi milioane depuse conturi, nicidecum în dezvoltarea din jur. În locul unei societăţi a deschiderii şanselor pentru competiţie şi a bunăstării, ţara s-a împotmolit definitiv în sărăcie şi corupţie, iar cetăţenii ei resimt tot mai puţin beneficiile democraţii dorite și visate.
Corupţie nu este doar în România, desigur, dar aici este mai făţişă şi o simţim nemijlocit. Ce înseamnă, însă, corupţie? Care este conotaţia cu care se operează astăzi? Mulţi invocă corupţia, dar nu pot arăta în ce constă ea în mod precis. Alţii îi extind prea mult sfera. Vorbind despre acest „fenomen”, Andrei Marga citează un sociolog influent, pe Seymour Martin Lipset, care vedea în corupţie „orice strădanie de a obţine putere şi bogăţie cu mijloace ilegale”. Desigur, corupţia include recurs la mijloace nepermise juridic, dar ea se produce şi atunci când reglementarea legală nu este elaborată explicit. Pe de altă parte, nu toate ilegalităţile sunt corupţie, unele ţinând de alte infracţiuni (furtul, de pildă).

Sub presiunea situaţiilor în care a împrumutat bani pentru scopuri publice, care au intrat, însă, în buzunare private, Banca Mondială a dat și ea o definiţie, cam univocă, a corupţiei: „este abuzul de funcţie publică pentru câştig privat, ce se petrece atunci când un oficial acceptă mituirea, solicită sau extorchează avantaje private. Este, de asemenea, abuz atunci când agenţi privaţi oferă în mod activ mituiri pentru a influenţa politici şi procese publice, în vederea unui avantaj şi profit competitiv. Funcţia publică poate fi, de asemenea, abuzată pentru beneficiu personal, chiar dacă nu are loc mituirea, anume prin protecţie şi nepotism, furtul bunurilor statului sau deturnarea veniturilor statului”. Este, aşadar, corupţie peste tot acolo unde funcţia publică este folosită pentru obţinerea de avantaje private.

Explicaţia moralistă, după care corupţia ţine de societăţi „înapoiate”, este contrazisă de faptul că este prezentă şi în societăţi aşa zise„avansate”. Doar întinderea și adâncimea ei diferă. Apoi, invocarea tranziţiei de la autoritarism la democraţie drept cauză a corupţiei nu este o explicaţie în sine. Pe măsura înaintării tranziţiei, în unele ţări, corupţia nu s-a redus, ci s-a generalizat. Explicaţia prin democratizare nu dă rezultate, căci sunt societăţi democratice cu corupţie marginală. Nici chiar apelul la trecutul socialist al unor ţări nu mai explică destul, căci corupţia se extinde mult dincoace de înlăturarea acestuia. Pe de altă parte, unele ţări din Europa Centrală şi de Est, ieşite din comunism, au redus deja drastic corupţia.

„Peste toate – spune Andrei Marga – corupţia are nu doar forme moştenite, ci şi numeroase forme noi. La noi, de pildă, se extinde nu doar corupţia percepută, ci şi cea nesezizată (spre exemplu, sub aparenţe legale se instalează acoliţi în administraţie, parlament, instituţii, oricum la decizii, sau se încasează comisioane pentru manevrarea de bunuri publice); nu doar corupţia formalizată, ci şi cea informală (realizată în condiţiile lacunelor de reglementare); nu doar corupţia din economie şi administraţie, ci şi cea din învăţământ, cultură, cercetare ştiinţifică; nu numai în afara politicii, dar şi în politică, iar după dezvăluiri recente, coruperea de reglementări la adoptare nu mai poate fi exclusă. Opinia mea este că explicaţia corupţiei nu mai poate fi unifactorială. Corupţia, într-o situaţie precum cea a României, se explică prin deficitul democratic al instituţiilor, marketizarea subdezvoltată, politica instituţiilor şi carenţele culturii civice.”

Ce-ar trebui făcut? Primul neajuns este acela că nu s-a instalat încă un sistem juridic sustras bănuielii că numirile au fost făcute de o parte a spectrului politic în detrimentul alteia – ceea ce trădează de la început justiţia. Şi în ţara noastră trebuie să se ajungă la situaţia în care cei care aplică legislaţia sunt recrutaţi, de comunitatea profesioniştilor şi de comunităţile cetăţenilor, în mod autonom în raport cu competiţia politică. În fapt, în România se agită zgomotos deviza independenţei justiţiei exact de către cei care au reuşit să o controleze.

Al doilea neajuns constă în faptul că se crede, cu totul greşit, că doar de comportamentul procurorilor şi al judecătorilor depinde combaterea corupţiei. Ce fac oamenii legii este, neîndoielnic, important. Dar, în fapt, ca un simplu exemplu, numeroase legi sunt prost gândite şi, încă şi mai multe, prost formulate, iar procedurile rămân discutabile. Atâta vreme cât nu se ajunge la o legislaţie în sine normalizată, se va discuta, prin forţa lucrurilor, de corupţie endemică. România este mai coruptă decât alte ţări comparabile nu doar pentru că nu se aplică legile, ci şi fiindcă legile sunt rău întocmite şi nu fac limpede distincţia dintre public şi privat, ba chiar o confuzionează, prin concepţie şi termeni, din ambele direcţii.

M.V.

Referințe: Andrei Marga, „Cotitura culturală”, Cluj University Press, 2004,

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*