Lemnul Verde: Povești la umbra bătrânului castan (2)

Lemnul Verde: Povești la umbra bătrânului castan (2)

Lemnul Verde i-a atras dintotdeauna ca un magnet pe dejeni. La sfârșit de secol XIX și început de secol XX, la fel ca acum. Deși, dacă mă gândesc bine, concurența era acerbă. Pe la 1900, Dejul se lăuda deja cu 5 localuri „de lux” (restaurante și cafenele) și 25 de birturi! Hotelurile „Europa” (devenit Someș și-apoi Carpați), „Hungaria” (mai apoi, Panonia, România și în cele din urmă Dacia) și „Hotelul Englez” (unde acum se află Hotel Someș), toate trei având și cafenele, reprezentau o amenințare continuă la adresa Lemnului Verde. Iarna. Vara în schimb, situația era complet diferită.

Cafeaua și moda vieneză

În acele vremuri, cafeaua nu devenise încă un „viciu” deoarece băutura energizantă originară din Cornul Africii şi Yemen nu exista în culturalul nostru gastronomic. Puține erau casele în care se bea cafea în mod obișnuit. Pe de altă parte, cafeaua era în câștig atunci când era „savurată” în grup, cafenelele fiind excelente spații de socializare. Nu doar la noi. Celebra firmă engleză de asigurări Loyd, și-a avut primul sediu într-o cafenea londoneză: Lloyd’s Coffee House (1648). Frecventat de marinari, de negustori și armatori, cafeneaua înființată de Edward Loyd a devenit foarte curând o instituție în sine, în care se puneau la cale afaceri, se echipau nave și se încheiau asigurări pentru transportul maritim al mărfurilor. Afacerea a prosperat, iar 30 de ani mai târziu Loyd edita un ziar (Loyd’s News -un buletin informativ despre rutele și orarul navelor) și punea bazele Loyd’s Society. Autorităţile de pe întreg cuprinsul Europei (dar și în Orient) vor privi însă orice cafenea, mai ales pe cele cu renume, cu ochi bănuitori, ca pe o bursă a bârfelor şi zvonurilor, „laborator al intrigilor”, „agent coroziv al Puterii” şi „bastion al cosmopolitismului”. Pentru adepţii valorilor patriarhale cafeneaua va rămâne până în zilele noastre un loc de pierzanie al tineretului.

Foarte adevărat, cafenelele rămân pentru multă vreme „un ochi al lumii” și o piaţă a ştirilor căutate cu ardoare de amatorii de noutăţi sau de senzaţional. Așa că, vara, pentru domnii preocupați de politică, afaceri, artă și cultură, terasele cafenelelor, umbrite de copaci constituiau locuri de relaxare și divertisment. Terasele erau spații deschise, unde oamenii se așezau să vadă și să fie văzuți, spre deosebire de terasele de azi, captive ale păguboasei mode a separeurilor. Cu aerul lor de clandestinitate, cu tot. Iar dacă Lemnul Verde, avantajat de poziția sa ultracentrală, a rămas excepția, tocmai deschiderea spre spectacolul străzii i-a asigurat și continuă să-i asigure atractivitatea.

Tagma mai vorbăreață și mai boemă a intelectualilor se grupa de obicei în jurul a două-trei mese, mai ales înainte de prânz și serile. Micii comercianți, funcționarii orașului și dascălii liceului din imediata vecinătate erau oaspeți constanți îndeosebi la amiază, dar din când în când se întâmpla să se întâlnească cu toții, și-atunci, un fel de gentlemen agreement regla raporturile dintre grupuri, mai ales că mulți se cunoșteau între ei din copilărie.

Nu știu dacă v-am spus, dar dacă nu, aflați că multă vreme doamnele nu intrau decât foarte rar în localuri și numai însoțite. Domnișoarele, categoric nu aveau ce căuta în aceste stabilimente. Abia în preajma războiului și după sfârșitul acestuia, respectiva restricție tacită în numele bunelor moravuri, avea să fie abolită, emanciparea femeilor aducând cu sine și dreptul de a bea o cafea sau de a lua prânzul, fără compania de multe ori sufocantă a domnilor soți, tați, unchi sau frați.

Tot după război, un grup aparte aveau să-l constituie pictorii orașului, acei iubitori întârziați de plain air care și-au definitivat doctrina post-impresionistă, după Școala Băimăreană, admirând frunzișul verde al castanului. Despre ei voi vorbi însă, mai pe-ndelete, într-un alt episod al acestei serii dedicate poveștilor orașului, având ca punct de referință Lemnul Verde.

Așadar, în timpul săptămânii, după-amiezele la Lemnul Verde era destul de multă liniștite. Dacă era frig, stăteai comod în sala mare și puteai să conversezi în voie într-o ambianță agreabilă, asemenea cafenelelor vieneze, privindu-te în oglinzile strălucitoare, dar totul se schimba sâmbătă seara și duminica. Atunci, mai mult de o sută de persoane se înghesuiau în cele două săli ale localului, cu aerul încărcat de fum, damf de alcool, arome de bucătărie și… omenire nu tocmai spălată. Expresie optimistă pentru o vreme în care a face o baie era un lucru rezervat femeilor destrăbălate și bolnavilor! Pare incredibil acum, dar înainte de 1914, mulțimea era încă departe de tot ce înseamnă igienă corporală! Chiar și cei avuți, se îmbăiau doar o dată pe săptămână și nu exista casă respectabilă care să nu se supună ritualului familial al îmbăierii de sâmbătă seara.

Sigur, în serile de vară, era ceva mai mult fremăt de lume, iar atunci când, după cum ne anunță o reclamă din 1908, publicată în „Deési Hirlap” de trei ori pe săptămână, aici se organizau fie baluri, fie spectacole sau „reuniuni amicale”, terasa localului devenea de-a dreptul neîncăpătoare. Bineînțeles, și publicul era ușor diferit. Eteroclit, pestriț de-a dreptul, dornic să-și etaleze veșmintele, să epateze prin modă și să iasă în evidență prin vorbe de duh, mai ales dacă erau și doamne de față. Nu era prea greu, dat fiind că era epoca unor fantezii capilare rizibile astăzi, dar pentru care, domnii acelor vremuri sacrificau mult timp și nervi, iar un frizer/bărbier bun, valora greutatea lui în aur!

De la tunsoarea „perie”, la meșele lungi sau moda franțuzească lansată de Croisat și până la favoriții a la Musset, totul împodobit cu cioc, bărbi de-o șchioapă sau altele până pe piept, cu mustăți subțiri de husar sau stufoase gen Franz Jozsef, totul era motiv de mândrie. Pentru purtător. Cât privește ținuta vestimentară, după felul în care se îmbrăcau domnii, știai cu cine ai de-a face: conservator sau modernist. Ruptura era aproape totală între cele două grupuri, deși într-un oraș mic ca Dejul toți se cunoșteau între ei. Ceea ce provoca adesea, mici evenimente hilare sau ciudate dueluri verbale, din păcate neconsemnate de cronica locală!

Cherchez la femme!

Tot la acea vreme, de început de secol XX, Lemnul Verde era condus de Harsányi Gábor, care făcuse rost de o excelentă bucătăreasă. O fată zdravănă și cumsecade, venită de undeva din zona Sicului, care slujise ani buni la o „casă mare” din Cluj. Aici a învățat să gătească și să conducă o gospodărie, talente care au dus-o în Budapesta, fix la „Abbázia”, renumitul local patronat de unul din membrii dinastiei de cafegiști, Steuer. Fondată în 1888 de Iulius Steuer, restaurantul-cafenea devenise extrem de selectiv și prețios, ajungând faimos în toată Europa Centrală.

Tânjind după Ardealul ei, fata și-a căutat de lucru mai aproape de casă. Înarmată cu recomandarea de la „Abbázia” și o bună știință „a managementului” cum am zice astăzi, a fost angajată la Lemnul Verde. În plus, cu un astfel de CV, tânăra sicancă era foarte respectată. Dar Luiza (clienții o alintau Lucza) nu era numai o talentată bucătăreasă, care pregătea meniuri savuroase, ci mai era înzestrată și cu un firicel de voce care îi permitea în unele seri să anime localul și să-i facă pe domni să lase bacșișuri generoase. Pe tonul melodios ca acela al fetițelor de pension, femeia asta tânără și puternică, întotdeauna cu picioarele pe pământ, susura romanțe mișcătoare capabile să înmoaie orice suflet, oricât de bolovănos ar fi fost. Prin 1927, după aproape zece ani de ședere la Lemnul Verde, s-a măritat cu un văduv cu ceva avere și și-a deschis propria afacere în Sălaj, de unde era mirele. Se spune că pierderea a fost imensă pentru patronul de la Lemnul Verde, Luiza fiind greu de înlocuit atât în bucătărie cât și la cântecele de inimă albastră…

De neînlocuit se pare a fost și în inima unui domn micuț și spilcuit, funcționar la Judecătoria de Ocol, domnul Sommody. Domnul Sommody era de modă veche și se declara urmașul unei familii nobiliare din Bavaria, având o caligrafie aristocratică și o titulatură foarte complicată, potrivit amintirilor grefierului Ioan Budu, de la respectiva judecătorie. Nimeni nu ținea minte titlul pe care-l purta și nici nu se străduiau, așa că toți îi spuneau Contele. Vorbea cu un fals accent nemțesc și purta costume de culoare închisă, care odinioară ar fi putut fi considerate elegante, dar la vremea respectivă erau demodate și ușor uzate. Avea cam 50 de ani, doar un metru și jumătate înălțime, părul negru și pomădat și mustața lucioasă a unui dresor de lei dintr-un circ. După amiezile și le petrecea la Lemnul Verde, unde încerca să-și omoare singurătatea în compania unora sau altora, dar mai ales a coniacului. Aștepta întotdeauna, cu nerăbdare, serile în care Luiza ieșea în public. Cordialitatea cu care bucătăreasa-cântăreață se ocupa de clienți, îi făcea pe aceștia să o adore, în pofida aspectului ei neșlefuit de fată de la țară. Iar micul conte era cel mai înfocat admirator al ei. Așa că, la puțin timp după măritișul Luizei, Contele dispăru și el din oraș, luând cu sine toate amintirile sale legate de Lemnul Verde…

Bineînțeles, nu doar Contele a lăsat vagi urme în memoria locului. Uneori, dar destul de des totuși, se iveau pe aici diverse personaje mai mult sau mai puțin stranii, rătăcite pentru o vreme prin urbea someșeană. Ca Zsizsi, Zsozso și Zsuzsu (a se citi Jiji, Jojo și Juju), un trio de haimanale simpatice, care hălăduiau de-a lungul și de-a latul Transilvaniei prin 1890 și ceva, ba chiar și mai departe între granițele imperiului, fie acompaniind circarii, fie trupele de muzicieni ambulanți care soseau în oraș pe vremea târgurilor mai importante. De Sfânta Marie, mai ales. Se spune că erau maeștri în echilibristică și ofereau cu tot dragul spectacole provocatoare de infarct, dansând pe sârmă. Căci, trebuie să știți, multă vreme fosta Bombonărie a fost „legată” de Primărie (Cercul Militar de azi) printr-un cablu gros, numai bun pentru demonstrațiile funambulești.

Uneori, trupa ambulantă se asocia cu cea a lui Angello Pisi, acrobat și zdrobitor de inimi feminine, altfel cu o notorietate destul de dubioasă, dacă e să ne luăm după presa vremii… Care presă consemnează că, în 1874, după 16 spectacole „neautorizate” în Békés, sustrăgându-se de la plata unor taxe, Angello este luat la ochi de autorități și obligat să pribegească prin Ardeal. Cu mult succes în micile orașe dornice de divertisment („Békés”, An.3, nr 24/ 1874.06.14). Un succes care l-a inclus și în istoria acestor locuri.

Ceva mai târziu, un alt rătăcit prin urbe a fost bătrânul Sophianni, despre care tatăl meu vorbea numindu-l Doctor Faustus. Abia bâiguia pe românește, aproape de loc ungurește și puțin de tot nemțește, așa că speculațiile privind naționalitatea domniei sale se balansau dinspre Grecia spre Italia trecând prin Croația, dar nici măcar în privința numelui nu puteai fi sigur. Dejenii înclinau totuși spre Italia, din nostalgie pentru alte vremuri, probabil, căci Sophianni n-ar fi fost primul italian așezat vremelnic prin aceste locuri. Nu prea mulți, cei drept, câțiva italieni florentini sunt semnalați încă de pe vremea regilor Anjou, îndeosebi ca funcționari ai Cămării de Sare: Angello (1427), Papus sau Papo (1427, 1439), Giovani Maninni de Florentia (1440), Pape (1441), Odoardo (1448, 1451, 1455), Manini Odoardo (1458), Angellome Italianul (1458). Unii au rămas, lăsând fragmente de ADN urmașilor, urmașilor lor pe care-i mai găsiți prin cartea de telefon…Alții au plecat spre alte zări.

Atunci când era văzut la o cafea mică la Lemnul Verde, domnul Sophianni atrăgea toate privirile din pricina staturii sale impozante și a părului său alb, mereu învolburat. Câteodată și din cauza unui adolescent cu aer bolnăvicios, care-l însoțea și despre care se bănuia că i-ar fi fost nepot. Se lansase zvonul că a fost medic militar și că a rămas pe meleagurile noastre după Marele Război, asta deoarece, pe lângă aspectul său de general leonin, intervenise foarte prompt în favoarea unui domn confruntat cu un inexplicabil și subit acces de tuse… Ori, poate fiindcă era văzut destul de des în compania doctorului Leonida Domide (fost medic militar și el), cei doi bărbați purtând lungi discuții pe teme necunoscute altora. Cert era doar faptul că locuia pe strada care avea să poarte mai târziu numele de Horea și că se gospodărea aproape singur. A dispărut din oraș prin 1936, discret, așa cum apăruse, lăsând în urma sa doar un cartonaș stingher pe care scrie și-acum: A.n.f.! 1936. Ema Häusler. Adică, An nou fericit 1936. Nici atunci, nici acum, nu știm cine a fost Ema Häusler și dacă ea a fost motivul pentru care Sophianni a părăsit orașul. E posibil totuși…

În casa în care a stat misteriosul Sophianni, avea să locuiască ulterior, profesorul Emil Cervenca (1908-1972), fost coleg cu Eugen Ionescu, despre care tatăl meu vorbea cu un profund respect. I-a fost profesor în ultimul an de liceu (1939-1940), la Liceul de băieți „Andrei Mureșanu” și din câte îmi povestea, era genul de profesor care avea o mare capacitate de a modela caractere.
Și nu doar tatăl meu și-l amintea cu drag pe marele său dascăl, ci și un alt fost elev, scriitorul dejean, Lucian Gruia: „Este ora 23 și 30 de minute, autobuzele s-au retras demult. Umbra de nevăstuică a liceului „Andrei Mureșanu” mă urmărește cu aripile deschise. „Nimeni nu-și poate da sema ce este moartea” – această reflecție a lui Socrate îmi răsună în memorie. Al cui este glasul care o rostește? Privesc la etajul al doilea ferestrele fostei mele clase. O clipă sunt luminate, profesorul Cervenca, autorul capitolului Fichte din monumentala „Istorie a filosofiei moderne”, apărută în 1939, continuă dialogul platonician: „dacă nu se întâmplă să fie pentru om cea mai mare fericire, cei ce se tem de ea, fac ca și cum ar știi cu siguranță că este cea mai mare dintre nenorociri”.(Revista „Cronica” nr. 10/09/2012)

În timpul Diktatului, profesorul Cervenca s-a refugiat în Dumbrăveni, de unde a revenit la Dej în 1946, tot la „Andrei Mureșanu”, pentru a preda română, rusă, filosofie și chiar și psihologie, până în 1964 când s-a pensionat. Nu mi-a fost profesor, dar l-am cunoscut. În 1971, când am terminat eu liceul, venerabilul dascăl încă se preumbla pe Corso ca să-i treacă timpul, iar silueta sa de gentleman bătrân, în jachetă cronstadt, gri, era familiară tuturor dejenilor.

Luându-mă cu poveștile, am sărit peste niște ani, așa că propun să revenim la atmosfera prosperă care a marcat sfârșitul de secol XIX și începutul celui următor, înainte de a fi curmată brusc de Marele Război. La belle epoque avea să sfârșească înecată în sânge, lacrimi și miros de praf de pușcă.

Nu a durat însă prea mult ca lumea să-și revină și, înainte de următoarea conflagrație mondială, să se arunce cu frenezie în așa numiții „ani nebuni”, care au adus schimbări rapide și amețitoare în întreaga lume. Inclusiv în liniștitul burg numit Dej. Dar, până atunci mai sunt două, trei, patru… povestioare.

Magdalena Vaida

Bibliografie:

Szabó T. Attila: „Szolnok-Doboka magyarsága” (Maghiarimea din solnoc-Dăbâca), Cluj, 1943;

„Monografia orașului Dej” de George Mânzat (Editura ASTRA Dej, 2006);
„Város az időben” de Huber Andras (Editura Gloria Cluj, 2012);
„Dej – Istorie și legendă” de Constantin Albinetz și Cristina Albinetz (Editura Risoprint Cluj, 2014)

Foto: 19th century caffee – fortepan.hu; pinterest.com

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*