Câştigătoare a două Premii Oscar și „monstru sacru al cinematografiei americane”, Bette Davis (după personajul „Bette” din romanul „La cousine Bette” de Honoré de Balzac), s-a născut la 5 aprilie 1908 în Lowell, Massachusetts cu numele de Ruth Elizabeth Davis. Cu o carieră de invidiat, drumul parcurs de actriță, de la teatru, la film şi apoi la televiziune nu a fost însă unul scutit de suișuri și coborâșuri, momentele de glorie fiind adesea dublate de drame și eșecuri dureroase.
Rolurile alese de ea erau adesea neconvenţionale, roluri de manipulatoare şi de criminală, în care a excelat, într-o perioadă în care actriţele preferau de obicei personajele romanțioase și agreabile. A preferat autenticitatea în pofida farmecului, fiind dispusă să-şi schimbe înfăţişarea pentru a fi potrivită personajului. Davis a fost prima actriţă care a interpretat personaje mai în vârstă decât ea însăşi, fiindu-i astfel mai uşor să facă tranziţia la diferite roluri, pe măsură ce a îmbătrânit.
A recunoscut că a fost îngrozită în timpul primelor ei filme, devenind dură, de nevoie: „Până nu eşti cunoscut în profesia mea, ca un monstru, nu eşti un star” a spus ea, „dar nu am luptat niciodată pentru nimic altceva decât pentru binele filmului.” Cu toate că a fost lăudată pentru realizările ei, Davis şi filmele ei au fost deseori ridiculizate în epocă de crticii de film. Și, nu o dată, interpretările ei mult prea teatrale, au devenit subiectul unor parodii grotești.
Cum se naște un star…
„Betty”, aşa cum i se spunea în copilărie, a fost atrasă de profesiunea de actriţă după ce l-a văzut pe Rudolph Valentino în filmul „The Four Horsemen of the Apocalypse” fiind încurajată în această direcție de mama ei, care dorise de asemenea să devină actriță.
A studiat la Academia Cushing în Ashburnham, Massachusetts, unde l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Harmon O. Nelson, poreclit „Ham”. În 1926 a văzut piesa de teatru Rața sălbatică de Ibsen cu Blanche Yurka și Peg Entwistle. Davis a povestit mai târziu cum această experiență i-a inspirat devotamentul total în alegerea carierei: „Înainte de acea reprezentare voiam să fiu actriță. După ce s-a terminat, trebuia să fiu actriță… exact ca Peg Entwistle”. A dat concurs pentru a fi admisă la Manhattan Civic Repertory dar a fost respinsă de Eva LeGallienne, fondatoarea acestuia, care i-a descris atitudinea ca fiind „nesinceră” și „frivolă”. A fost acceptată în schimb de Școala de teatru John Murray Anderson și a studiat dansul cu celebra Martha Graham.
Un producător de la Universal Studios, aflat la New York în căutare de tinere talente a observat-o şi a invitat-o la Hollywood pentru o probă. Însoțită de mama ei, Davis a călătorit cu trenul la Hollywood, ajungând acolo pe data de 13 decembrie 1930. Prima audiție a fost un eșec total. Cu toate acestea, a rămas la Universal, fiind folosită pe post de „manechin” pentru audițiile unor actori. Referitor la această „slujbă”, într-un interviu din 1971 cu Dick Cavett, Bette Davis va spune: „Eram cea mai yankee, cea mai modestă virgină care a pășit vreodată pe Pământ. M-au așezat pe o canapea, și am testat 15 bărbați… Toți au trebuit să stea pe mine și să mă sărute pasional. Vai, credeam că o să mor. Am crezut că o să mor.”
O a doua audiție a fost aranjată pentru Davis pentru filmul A House Divided (1931). Îmbrăcată nepotrivit, cu un decolteu mult prea adânc, a fost refuzată de regizorul William Wyler, care a comentat cu voce tare: „Ce părere aveți despre aceste dame care-și dezvăluie pieptul crezând că vor obține roluri?”
După un atare comentariu, Carl Laemmle, șeful studiourilor Universal, a vrut să o trimită pe Davis acasă, dar Karl Freund i-a spus că aceasta are „ochi adorabili” și că ar fi potrivită pentru „Sora cea rea” (1931), film în care avea să-și facă debutul. Filmul nu a avut succes, iar următorul ei rol în Seed (1931) a fost prea mic pentru a atrage atenția.
După mai mult de 20 de roluri mediocre, rolul vicioasei şi neîngrijitei Mildred Rogers în „Sclavia umană” (1934), o adaptare după romanul omonim de W. Somerset Maugham, i-a adus primele recenzii pozitive importante. Multe actriţe se temeau să joace astfel de personaje, dar Davis a văzut oportunitatea menită să-i demonstreze talentele actoriceşti. Filmul a fost un succes, un editor de la revista Life spunând că Mildred a avut probabil „cea mai bună interpretare înregistrată vreodată de o actriţă americană”. Nu a obţinut o nominalizare la Oscar, dar a creat o impresie puternică și în sfârșit s-a făcut remarcată.
După un an, Davis a apărut în rolul unei actrițe cu probleme în filmul Patima, primind recenzii foarte bune. E. Arnot Robertson a scris în Picture Post: „Cred că Bette Davis ar fi fost arsă pe rug dacă ar fi trăit acum două – trei sute de ani. Când o vezi, ai impresia stranie că este încărcată cu o electricitate, care nu are unde să se scurgă.” The New York Times a numit-o „una din cele mai interesante actrițe care apar pe ecranul nostru”. A câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, în 1936, dar l-a numit un „premiu de consolare” după rolul din Sclavia umană. Pentru restul vieții, Davis v-a susține că ea i-a dat numele de „Oscar” celebrei statuete deoarece posteriorul acesteia semăna cu cel al soțului ei, al cărui prenume era Oscar. Bineînțeles, a fost contrazisă de Academy of Motion Picture Arts and Sciences, printre alții.
În următorul ei film, „Pădurea împietrită” (1936), Davis a apărut alături de Leslie Howard şi Humphrey Bogart, dar Bogart, în primul său rol important, a fost acela care a primit majoritatea criticilor pozitive. Davis a continuat să apară în diverse filme de-a lungul următorilor doi ani, dar majoritatea au fost considerate mediocre.
Convinsă de faptul că din cauza acestor filme cariera ei are de suferit, Davis a acceptat o ofertă din 1936, de a apărea în două filme englezeşti. Ştiind că încalcă contractul cu Warner Bros a plecat în Canada pentru a evita să fie dată în judecată. În cele din urmă, procesul dintre Davis şi Warner Bros s-a desfăşurat în Anglia. Davis a pierdut procesul şi s-a reîntors la Hollywood, îndatorată şi fără bani, dar hotărâtă să-și continue cariera.
Pe lista celor mai valoroase zece vedete americane
Davis a început lucrul la Marked Woman (1937) în rolul unei prostituate, într-o dramă contemporană cu gangsteri, inspirată de cazul lui Lucky Luciano. Filmul şi interpretarea lui Davis au primit recenzii excelente, iar statutul ei de actriţă în rol principal s-a mărit.
Jezebel (1938) a marcat începutul celei mai de succes perioade din cariera lui Davis, fiind timp de câţiva ani inclusă pe lista „Cele mai valoroase 10 vedete americane”. Iar interpretarea lui Davis în rolul unei frumoase din Sud i-a adus un al doilea premiu Oscar.
După această perioadă, Davis a devenit cel mai profitabil star al Warner Bros., descrisă ca „Al cincilea frate Warner”, primind cele mai importante roluri feminine. Imaginea ei era îngrijită cu mai multă atenţie; cu toate că a continuat să joace roluri de caracter, era adesea filmată de aproape pentru a-i accentua ochii caracteristici.
Davis a primit a treia nominalizare la premiile Oscar în 1940 pentru rolul din Victoria întunericului (1939), cu toate că a pierdut în faţa lui Vivien Leigh pentru interpretarea din „Pe aripile vântului”.
În ianuarie 1941, Bette Davis a devenit prima femeie preşedinte a Academiei de Arte şi Știinţe Cinematografice, dar s-a opus membrilor comitetului prin felul ei iute de a fi şi a propunerilor sale radicale. Fiind pusă faţă în faţă cu dezaprobare şi rezistenţă din partea comitetului, Davis a demisionat. Succesoarea ei a fost Jean Hersholt, care a implementat schimbările sugerate de Davis.
În urma atacului de la Pearl Harbor, Davis a petrecut primele luni din 1942 vânzând obligaţiuni de război. După ce Jack Warner a criticat tendinţa ei de a linguşi mulţimea pentru a cumpăra, aceasta i-a amintit că publicul aprecia rolurile ei de scorpie. A vândut obligaţiuni în valoare de două milioane de dolari în două zile şi o poză cu ea din Jezebel pentru suma de 250.000 dolari.
La sugestia lui John Garfield de a deschide un club pentru militari în Hollywood. Cu ajutorul lui Warner, Cary Grant şi Jule Styne, Davis a transformat un vechi club de noapte în Hollywood Canteen, deschis pe 3 octombrie 1942. Cele mai importante staruri de la Hollywood s-au oferit să-i distreze pe militari gratis. Davis se asigura în fiecare noapte că vor fi câteva „nume” importante care-i vor vizita pe soldaţi.
La începutul anilor ’40, o parte din filmele în care a jucat au fost pe teme de război, precum Watch on the Rhine (1943) şi Thank Your Lucky Star (1943), un muzical cavalcadă cu mulţi actori cunoscuţi, fiecare dintre vedetele implicate donând banii obţinuţi către Hollywood Canteen.
Davis s-a căsătorit în 1945 cu actorul William Grant Sherry (care, la nevoie, lucra și ca masor) și a refuzat să joace rolul lui Mildred Pierce din filmul omonim. Rolul i-a revenit lui Joan Crawford, care a primit un premiu Oscar pentru interpretare. Davis a preferat să apară în Secara e verde (1945). Acolo a jucat rolul unei învățătoare engleze fără gust estetic, care salvează un tânăr miner de la o viață petrecută în minele de cărbune, oferindu-i o educație. Filmul a fost primit cu recenzii pozitive de către critici, cu toate că nu a atras un număr mare de spectatori. Următorul ei film, Viață furată (1946), a fost singurul film făcut de ea cu propria casă de producție, BD Productions. Filmul nu a primit recenzii bune, dar a fost un succes de casă. A urmat Deception (1946), primul ei film care a pierdut bani.
Totul despre…actrița perfectă!
Possessed (1947) a fost scris special pentru Davis, urmând a fi următorul ei proiect, după Deception, însă ea a rămas însărcinată și a plecat în concediu de maternitate. Joan Crawford i-a luat locul din nou, fiind nominalizată pentru premiul Oscar. În 1947, Davis a născut o fetiță, Barbara (poreclită B.D.), actrița scriind în memoriile sale că devenise atât de absorbită de rolul de mamă, încât s-a gândit să-și încheie cariera. Relația cu Sherry a început să se deterioreze, și cu toate că a continuat să apară în filme, popularitatea ei era într-o continuă scădere.
În 1949 Sherry și Davis se despărțiseră iar ziariștii de la Hollywood erau de părere că Davis era la sfârșitul carierei. A filmat The Story of a Divorce (lansat în 1951) dar nu a primit alte oferte.
La scurt timp de la terminarea filmărilor, producătorul Darryl F. Zanuck i-a oferit rolul unei actrițe de teatru îmbătrânite, Margo Channing în filmul Totul despre Eva (1950). Claudette Colbert, pentru care fusese scris rolul, se lovise grav la spate și, în ciuda faptului că producția a fost oprită pentru două luni în speranța că-și va reveni, nu a fost în stare să înceapă lucrul. Davis a citit scenariul despre care a spus apoi că este cel mai bun pe care l-a citit vreodată, acceptând rolul imediat. La scurt timp s-a alăturat distribuției în San Francisco pentru a începe filmările. În timpul filmărilor a legat o strânsă prietenie ce a durat toată viața cu Anna Baxter, colegă de platou, și a început o relație cu Gary Merrill, cu care apoi s-a căsătorit. Regizorul filmului a spus că „Bette era perfectă. Visul unui regizor: actrița pregătită”.
Criticii au lăudat interpretarea lui Davis, iar replica „Fasten your seatbelts, it’s going to be a bumpy night” („Țineți-vă bine, va fi o noapte cu peripeții”) a devenit arhicunoscută. A fost din nou nominalizată la premiile Oscar, iar unii critici precum Gene Ringgold au descris jocul ei actoricesc în rolul lui Margo ca fiind „cea mai bună interpretare a ei din toate timpurile”. 
Pe 3 iulie 1950, divorțul lui Davis de William Sherry a fost finalizat, iar pe 28 iulie s-a căsătorit cu Gary Merrill. Cu acordul lui Sherry, Merrill a adoptat-o pe B.D., fiica lui Davis cu Sherry, iar în 1950 Davis și Merrill au adoptat o fată pe care au botezat-o Margot.
Familia a călătorit în Anglia, unde Davis și Merrill au apărut într-un film, Another Man’s Poison. Filmul a fost primit fără entuziasm atât din partea publicului cât și din partea criticilor, iar ziariștii de la Hollywood au scris din nou că Davis și cariera ei erau pe terminate, iar nominalizarea la premiile Oscar pentru Steaua (1952) nu avea cum s-o salveze.
Davis și Merrill au adoptat un băiat, Michael, în 1952, iar Davis a apărut pe Broadway într-un teatru de revistă, Two’s Company, regizat de Jules Dassin. Aceasta nu s-a simțit bine în afara ariei ei obișnuite de lucru; nu mai apăruse niciodată într-un muzical, experiența ei în teatru era limitată, iar de la ultima ei apariție pe scenă trecuseră 20 de ani. Era și bolnavă, fiind operată de osteomielită la maxilar. Margot fusese diagnosticată cu o rană gravă pe creier datorită unei răni apărute în timpul nașterii sau la scurt timp după aceea, fiind în cele din urmă internată într-un sanatoriu. Davis și Merill au început să se certe frecvent, B.D. relatând ulterior scene caracterizate de abuzul de alcool și de violență conjugală.
Puține din filmele lui Davis din anii ’50 s-au bucurat de succes, iar multe din interpretările sale au fost criticate de criticii de specialitate. The Hollywood Reporter a descris modul lui Davis de a interpreta ca fiind „ceva ce te aștepți să găsești într-un club de noapte”, iar criticul londonez Richard Winninger a scris: „Miss Davis, care are un cuvânt de spus în legătură cu filmele în care apare, în comparație cu alte vedete, pare să fi căzut în egoism. Criteriul pentru alegerea filmelor sale par să fie că nimic nu trebuie să facă concurență unei manifestări totale a fiecărei fațete a artei sale. Numai filmele proaste par a fi suficient de bune pentru ea.”În vreme ce cariera îi decădea și căsătoria ei a continuat să se deterioreze până când a depus actele pentru divorț în 1960. După numai un an i-a murit mama…
„Ce s-a întâmplat cu Baby Bette?”
Următorul ei mare rol a fost în filmul horror „Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?” A negociat o înțelegere, astfel încât să primească 10% din încasările mondiale ale filmului, pe lângă salariu. Filmul a devenit unul din cele mai de succes producții ale anului.
Davis și Joan Crawford au jucat rolul a două surori bătrâne, foste actrițe, forțate de circumstanțe să locuiască împreună într-un conac. Regizorul Robert Aldrich a explicat că atât Davis cât și Crawford erau conștiente de cât de mult însemna filmul pentru carierele lor în acel moment, spunând că „ar fi potrivit să spunem că cele două chiar se detestau, dar s-au purtat perfect.” După încheierea filmărilor, comentariile publice făcute de cele două, fiecare contra celeilalte, au determinat ca tensiunea deja existentă între ele să se transforme într-o dușmănie pe viață, iar când Davis a fost nominalizată la premiile Oscar, Crawford a făcut campanie împotriva ei. Davis avea să primească și singura ei nominalizare la premiile BAFTA pentru această interpretare.
În septembrie 1962, Davis a dat un anunţ în revista Variety căutând de lucru. Acesta a fost publicat la rubrica „Căutări serviciu – femei artiste”: Mamă a trei copii – 10, 11 şi 15 ani—divorţată. Americancă. Treizeci de ani experienţă în filme artistice. Încă mă mai pot mişca şi sunt mai amabilă decât se zvoneşte. Doresc serviciu stabil în Hollywood. (Lucrat pe Broadway). Davis avea mai târziu să declare că anunţul a fost o glumă.
Până la sfârşitul deceniului, Davis a apărut în filmele britanice The Nanny (1965), Aniversarea (1968) şi Camere de legătură (1970), dar cariera ei a început să stagneze din nou.
În 1977, Davis a devenit prima femeie care a primit un premiu pentru întreaga carieră din partea Institutului American de Film. În urma evenimentului, Davis a fost din nou căutată de producători, fiind adesea nevoită să aleagă între mai multe oferte. Pentru cea mai mare parte a carierei sale ce avea să urmeze, Davis avea să lucreze în televiziune. A primit un premiu Emmy pentru Strangers: The Story of a Mother and Daughter (1979) cu Gena Rowlands, fiind nominalizată pentru interpretările din White Mama (1980) şi Little Gloria… Happy at Last (1982). A mai interpretat şi roluri secundare în alte două filme Disney: Muntele vrăjitoarei (1978) şi Pândarul din pădure (1980).
Numele lui Davis a devenit cunoscut unei noi generaţii odată cu hitul lui Kim Carnes, „Bette Davis Eyes”. Piesa a atins locul 1 în mai multe ţări, printre care Brazilia, Norvegia şi Statele Unite, în aceasta din urmă devenind cel mai bine vândut cântec al anului 1981, petrecând zece săptămâni pe locul 1. Davis a fost impresionată de compliment, scriindu-i lui Carnes şi compozitorilor pentru a le mulţumi. 
În 1983, după filmarea episodului-pilot din serialul TV Hotel, s-a descoperit că Davis suferea de cancer mamar, făcându-i-se o masectomie. La două săptămâni de la operaţie a suferit patru atacuri de cord care au cauzat paralizia părţii drepte a feţei şi a mâinii stângi, provocându-i un defect de vorbire. A început o lungă perioadă de fizioterapie, iar cu ajutorul asistentei personale, Kathryn Sermak, şi-a revenit parţial din paralizie.
A leşinat în timpul premiilor American Cinema Awards din 1989, descoperind astfel că boala recidivase. Şi-a revenit destul pentru a pleca în Spania unde a fost onorată la Festivalul Internaţional de Film Donostia-San Sebastián, dar în timpul vizitei sănătatea ei s-a deteriorat rapid. Prea slăbită pentru a parcurge lungul drum spre Statele Unite, a plecat în Franţa unde a murit pe 6 octombrie 1989 la 11:20 pm la spitalul american din Neuilly-sur-Seine, la vârsta de 81 de ani.
Vestea decesului ei a apărut pe prima pagină în ziarele din toată lumea, fiind descris ca „încă un capitol închis din Era de Aur a Hollywood-ului.”
În 1999, Davis a fost clasată pe locul 2, după Katherine Hepburn, pe lista celor mai bune actrițe ale tuturor timpurilor realizată de Institutul American de Film.
Surse:
Bette Davis – The Lonely Life: An Autobiography (G. P. Putnam’s Sons, NY,1962);
Charlotte Chandler – The Girl Who Walked Home Alone: Bette Davis, A Personal Biography (Simon and Schuster, NT, 2006);
Bianca Ioniţă – Bette Davis – povestea „mărului de aur care-şi devorează seminţele” (documentar, Rador, 2015)
Foto: pinterest.com
