Istorie locală: De la Spitalul „Rudolf”, la Spitalul Municipal Dej

Istorie locală: De la Spitalul „Rudolf”, la Spitalul Municipal Dej

Primele încercări de încropire a unui așezământ în care să se poată acorda îngrijiri medicale celor suferinzi și defavorizați de soartă, datează din Evul Mediu. Deși erau mai mult aziluri pentru săraci decât spitale, aceste lăcașuri ofereau un minim de alinare, cu mijloacele modeste de care dispuneau.

Treptat însă, dezvoltarea orașului, a impus măsuri pragmatice pentru îngrijirea bolnavilor, mai ales că incidența crescută a unor epidemii de toate felurilor presupuneau și o carantină severă pentru controlul maladiilor.

Astfel, la cererea cetățenilor din Dej, în 1557, printr-un decret emis de regina Isabela a Ungariei, este înființat Hospitalul (Ispotaly), așezat pe drumul spre Viile Dejului în locul numit „Râtul hospitalului”, pe un teren aparținând călugărilor augustini. Cu timpul, acest „spital embrionar” dobândește statut juridic propriu, o clădire şi terenuri. Învingând vicisitudinile vremurilor, funcționează până în 1704 când este distrus de austrieci.

În 1705, comerciantul Miszti Ivan donează o clădire pentru spital, situată pe strada Portului (Nicolae Iorga de astăzi). Ceva mai târziu, în 1728, orașul angajează un medic profesionist în persoana doctorului Pataki Samuel, iar din 1737, o moașă. Clădirea este vândută în 1752, iar din banii obținuți, la care s-au adăugat diverse donații, în 1764 este construită una nouă, cu două camere și pridvor, situată în partea de nord a Bisericii Reformate. Spitalul va funcționa aici până în 1784, când clădirea va fi rechiziționată de armata habsburgică.

Următorii 20 de ani Dejul rămâne fără spital, perioadă în care, la fel ca în toată Transilvania bolile venerice (sifilisul în principal), se răspândesc în mod îngrijorător determinând o reacție din partea autorităților orășenești din Dej și Gherla, care cer Curții de la Viena, transformarea Penitenciarului din Gherla în spital. Cerere refuzată în 1795.

Cel care va pune bazele spitalului public dejean este dr. Szocs Samuel, medicul şef al comitatului Solnoc Dăbâca, în 1830. Spirit revoluţionar și mult superior epocii în care a trăit, dr. Szocs organizează rând pe rând un dispensar de boli venerice (pe strada Poștei, actuala Regina Maria, la numărul 13), un spital de campanie (în 1849) şi un „spital de necesitate” (1850), militând neobosit pentru înființarea unui „spital adevărat”.

Regina Maria nr. 13 (anii ’70)

Cu sprijinul reprezentantului împăratului în comitat, Carol Stadler, cu fondurile obţinute prin donaţii, prin chete făcute în tot judeţul şi salariile pe care le donează timp de 12 ani pentru noul spital, el şi medicul secundar Tokay Pal, dr. Szocs reuşeşte să adune banii necesari cumpărării unui teren de la perceptorul regal Czako Janos (în 1856) şi să înceapă construcţia pe amplasamentul pe care se află și astăzi. Lucrările edilitare, la care participă voluntar aproape întreaga suflare a oraşului, încep în 1860 după planurile subprefectului-arhitect Junglig Mihai şi în data de 19 mai 1862, clădirea este inaugurată sub numele de „Spitalul Rudolf” (Rudolfin) în cinstea arhiducelui de Austria, prințul moștenitor al Imperiului Habsburgic, fiul lui Franz Joseph I și al Elisabetei de Bavaria (celebra Sisi).

Clădirea spitalului, în formă de L, dispunea la parter de cinci saloane și două încăperi pentru bolnavii psihici, o garderobă, bucătărie, cămară de alimente, două băi și o cameră de gardă. La etaj, se aflau nouă saloane, două săli de tratament și două birouri. De asemenea, în imediata vecinătate a spitalului s-a construit o locuință pentru medicul secund și pentru administrator, aici fiind amenajate și spălătoria, depozitul de alimente, un beci pentru păstrarea gheții, o bibliotecă și o sală de operații.

Spre sfârșitul secolului, spitalul se extinde treptat în urma achiziționării unor terenuri adiacente, în 1890 fiind construit un nou pavilion, amenajat pentru secția de dermato-venerice și endocrinologie. Construcția următorului pavilion, al treilea în ordine cronologică, a început în 1902 și s-a finalizat în 1907, fiind destinat secțiilor de obstretică-ginecologie și neonatologie. În 1904, spitalul are o rețea proprie de alimentare cu apă potabilă, iar în 1910 este electrificat fiind considerat unul dintre cele mai moderne spitale din regiune. În 1937, spitalul dispunea deja de șase pavilioane și aparatură modernă pentru epocă.

Imediat după încheierea celui de al II – lea Război Mondial, spitalul dejean se ocupă de tratarea și îngrijirea răniților sosiți de pe front și asigură asistența medicală de specialitate pentru toți bolnavii județului Someș. În afară de spital, la vremea respectivă Dejul mai dispune de două case de nașteri, cu 9 paturi, 11 bucătării „dietetice”, 11 „centre de lapte”, un cămin pentru copii, un dispensar orășenesc, două dispensare de întreprindere, două circumscripții medicale urbane și o „casă circulară”, construită în 1937, în care funcționa policlinica.

Transformările socio-politice de după război se vor repercuta și asupra instituțiilor sanitare dejene, care în 1951 sunt reunite sub tutela spitalului, devenit Spitalul Unificat „C.I. Parhon” Dej. În 1956, acesta avea o capacitate de 400 de paturi și dispunea de 15 secții de specialitate.

Un moment memorabil în existența spitalului l-a constituit sărbătorirea la 15 decembrie 1962, a centenarului instituției, în prezența oficialităților vremii: Ion Băban, secretar al Comitetului Raional Dej al PMR, dr. Rene Zamfirescu din partea Ministerului Sănătății, dr. Constantin Popescu, adjunct al șefului Secției de sănătate și prevederi sociale a Sfatului Popular Regional Cluj. Prezentarea istoriei spitalului și activității acestuia i-au revenit dr. Silviu Jucan, directorul instituției, care a precizat printre altele că „unitatea dispune de 12 secții de specialitate dotate cu aparataj din cel mai modern. În acest spital lucrează în prezent 49 de medici și 150 de cadre medii și auxiliare” (ziarul Someșul, 22 decembrie 1962). Cu prilejul aniversării centenarului, a fost dezvelită o placă memorială consacrată evenimentului, amplasată pe zidul pavilionului TBC, clădirea spitalului „Rudolf” inaugurat în urmă cu 100 de ani.

În 1968, odată cu reorganizarea administrativă a României, spitalul din Dej devine unul teritorial preluând o parte din circumscripțiile rurale din zonă, astfel că, în 1970 administrează 36 de unități sanitare și circa 600 de paturi pentru spitalizare, deservind o populație de 76 de mii de locuitori, din care 30 de mii din mediul urban și 46 de mii din mediul rural. Tot în 1968, Dejul este declarat municipiu și implicit, spitalul a devenit spital municipal, denumire pe care o ava arbora însă, mult mai târziu.

Situat în imediata vecinătate a Văii Salca și relativ aproape de Someș, spitalul va fi grav afectat de inundațiile din mai 1970. La puțin timp după retragerea apelor, se începe demolarea pavilioanelor V, VI și VII, cele mai devastate de inundații și demarează construirea Spitalului Nou. Acesta a fost inaugurat în 1977, în același an fiind deschisă și „cea mai tânără secție a spitalului din Dej înființată printr-un lăudabil efort și sprijin al Direcției sanitare județene și al conducerii spitalului (…)”, cea de psihiatre, „patronată cu grijă și recunoscută competență de Clinica de Psihiatrie din Cluj-Napoca” condusă de prof. univ. dr. Aurelia Sîrbu.

Pe lângă activitățile strict medicale, personalul spitalului era implicat în numeroase activități „cultural-obștești” caracteristice anilor socialismului victorios. Spitalul își avea propria „brigadă artistică”, după modelul sovietic instaurat în toată țara și care, în 1958 se numea desigur, „brigada artistică de agitație”. Agitată sau nu, brigada spitalului a fost una dintre formațiile de amatori de mare succes în Dej și în zonă, din rândurile ei făcând parte mulți artiști talentați, unii dintre ei membri și în formațiile muzicale și teatrale ale Casei de Cultură. În 1985, spectacolul de poezie al brigăzii instruite de Aurica Galaboș – „Eminescu” – a obținut premiul III la Festivalul „Cântarea României”, iar în 1986, brigada se califică la faza județeană a festivalului cu un excelent spectacol de satiră și umor: „Critică și sănătate”. Dorina Lazăr, Vlad Zdrenghea, Lucreția Leș, Viorica Olti, Coca Drânda, Viola Pop, Rodica Rednic, Elvira Simiti, Viorica Mânzat, Hortenzia Barna, Nicu Drânda, Tiberiu Stănescu, Elis Gheorghe și Corina Olteanu s-au numărat printre membrii acestei echipe, a cărei apariție pe scena dejeană era întotdeauna așteptată cu plăcere.

Așadar, o istorie zbuciumată de peste un secol și jumătate, întretăiată de momente bune și rele, iar în vremurile mai apropiate nouă, de numeroase dificultăţi de tot felul. „Vremuri” de pionierat sau de rutină zilnică, spitalul a învins mereu greutățile cu care s-a confruntat de-a lungul existenței sale, graţie unor personalităţi valoroase care i-au condus destinul: dr. Szocs Samuel, dr. Kovacs Sandor, dr. Paradi Ferencz, dr. Marin Fodor, dr. Bakay Gyorgy, dr. Radu Josan, dr. Ștefan Homorodeanu, dr. Emilian Pavel, dr. Nicolae Drentea, dr. Silviu Jucan, dr. Pavel Lazarov, dr. Iuliu Moldovan, dr. Pompiliu Baloescu, dr. Liviu Sabău, dr. Viorel Păltinean, dr. Liviu Pop, dr. Mircea Botezan, dr. Antonela Nicoară, dr. Mihai Pandrea – alături de ei aflându-se întotdeauna medicii specialişti care au onorat prin munca lor numele instituţiei, dar şi personalul medical secundar şi auxiliar, fără de care un spital nu este un spital adevărat. Și cine știe, poate într-o bună zi, o pagină de istorie locală le va reveni și lor, ca un modest omagiu adus celor care prin știință, prestanță morală și devotament au lăsat generațiilor viitoare, o moștenire demnă de respectul nostru.

Magdalena Vaida

Surse:
„Monografia orașului Dej” de George Mânzat (Editura ASTRA Dej, 2006);
„Város az időben” de Huber Andras (Editura Gloria Cluj, 2012);
„Dej – Istorie și legendă” de Constantin Albinetz și Cristina Albinetz (Editura Risoprint Cluj, 2014)

Foto: colecția prof. Sorin Borodi și wikimedia.com

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*