În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuți, la Veneția, coborând din gondolă la ușa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto și Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numărul 3927 purta, ca și astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul și Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri și iubita sa, Elena Negri, justifica pe deplin părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiții își stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor și a trăi, fără să știe, cel mai frumos, dar și cel din urmă capitol al poveștii lor de dragoste. 
Elena venise la Veneția înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-și recapete echilibrul sănătații în orașul dogilor, printre operele de artă renascentiste și alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moșia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei și prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni și nimic nu te poate opri să te bucuri de viață.
Veneția era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi și noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. „Iubiți! Iubiți! Ne zice Veneția cernită/ Iubiți! Amorul vostru puternic e și sfânt” – exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu orașul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneția, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon.
În jurnalul său, Alecsandri notează că, de la balcon, vedea mulțimea de gondole alunecând pe Canal Grande, „ocolindu-se unele pe altele ca niște rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Tablou mișcător, luminat de cele din urmă raze ale soarelui și însuflețit de cântecele gondolierilor, de strigătul lor: „Riva!” (Ferește-te!) atunci când trec dintr-un canal în altul”.
Îndrăgostiții își făuresc în Palatul Benzon o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încântătoare. Veneției cosmopolite îi oferă alternativa unei existențe simple, în care se despart temporar de trecut, mai puțin însă de propria lor țară. Astfel că savurarea cafelei turcești, după obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. „Sorbim, scrie Alecsandri în jurnal, micile noastre felegeanuri (cești de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezește în noi un suvenir din patrie, așa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceașcă și la multele cești pe care le bem, în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi „libațiile” noastre în cinstea țării.”
Farmecul Veneției
Jurnalul lui Alecsandri mărturisește marea bucurie a acelor zile, comentată cu exaltare de poet: „Fericiți cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor, pe acela al Veneției!”. Credința înalță pe om la cer, iar amorul coboară cerul în om, spunea Byron.
Ni-i imaginăm pe cei doi îndrăgostiți plimbându-se prin Piața San Marco, unde cântă muzica militara. Arcadele Procurațiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz își aruncă lumina în fața cafenelelor. Îi vedem trecând la braț prin Piazetta, locul lor preferat, aruncând priviri spre Palazzo Ducale și spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, „acasă”, pe Canale Grande, admirând, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, băiat dezghețat (care îl face pe Alecsandri să remarce că, la Veneția, barcagii sunt mai cultivați decât savanții din Academia de la Iași), le spune legende venețiene. Una este chiar despre gondolieri. Cică fiul unui doge s-ar fi îndrăgostit de o femeie frumoasă, dar săracă, și a cerut-o în căsătorie. „Biondinetta” avea însă un iubit gondolier care, în ziua nunții, a lovit gondola prințului, scufundând-o. De atunci, în semn de doliu, la Veneția, toate gondolele sunt negre.
„Astfel, timpul se perindă în plăceri”…
Pentru Vasile Alecsandri și Elena Negri, șederea de două luni la Veneția a însemnat cât o întregă viață fericită. Cei doi își făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar și un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple așa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucașievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.)
Își petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. Căruia, până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereușit. Între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, așa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip făcut la Veneția. 
Viața lor curgea necomplicat și romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie, pentru tablouașul Niniței – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraș roșu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Ninița pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor de la etaj și una cu inventarul lor casnic, menționat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri și 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 mașină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum și vanilie, un găvănoșel de muștar franțuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella și brânză, fructe din belșug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră „mobila noastră” și care va ajunge, în final, tot la Antonio. „Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversații nebunești, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupații de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică și colindăm, la întâmplare, cartierele Veneției, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înșine, despre țara noastră sau despre copilul nostru.”
Sănătatea oscilantă a Elenei Negri îl obligă, totuși pe Alecsandri, pe 12 noiembrie, să facă planuri de plecare către o zonă mai caldă a Italiei. Astfel că își plătește datoriile în oraș, duce lucrurile mari la bordul vasului „Arhiducesa Sofia” și se întoarce lângă Ninița lui pentru a se bucura de ultimele clipe în apartamentul lor din Palatul Benzon. „Ne-am obișnuit atât de mult cu acest frumos colțișor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Câte taine ale inimii, câte manifestări de bucurie, câte scene duioase sau nebunești, serioase sau copilărești s-au petrecut în două luni între pereții acestui apartament! Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino și micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori ca niște copii râzând în hohote. Dincolo, cele două balconașe ale noastre în care am stat atâtea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urmă raze ale soarelui și mișcarea gondolelor lunecând spre mal. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colț are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârșit, trebuie să ne despărțim de toate.”
„Steluța”
Despărțirea de Veneția a însemnat, pentru Alecsandri și Elena Negri începutul unei alte călătorii care se va sfârși tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Niniței se agravează. Alecsandri și Costache Negri o îmbarcă de urgență pe un vas, cu gândul de a merge cu ea acasă, în Moldova. Elena se sfârșește însă pe vapor, la Istanbul, în brațele iubitului său, ca într-o tristă poveste de dragoste. A fost înmormântată în curtea unei biserici greceşti. Despre Alecsandri se spune că s-a întors în ţară bolnav şi cu greu a trecut peste drama trăită. La cinci ani de la moartea Elenei Negri, Alecsandri îi scria prietenului Bălcescu: ”Iubita noastră Elena Negri este înmormântată în ograda bisericii greceşti din Pera. Mormântul ei este acoperit cu o lespede de marmură pe care este săpată următoarea inscripţiune: Elena Negri, Moldavia, 4 mai 1847. Când vei merge să vizitezi acel mormânt care cuprinde cea mai scumpă şi cea mai bogată parte a vieţii mele să depui câteva flori în amintirea mea”. Ca epitaf al marii iubiri, Alecsandri a scris poezia ” Steluţa”. La doisprezece ani de la drama trăită, poetul mai dedică o operă marii iubiri pierdute: poezia ”Ursita mea”.
Palazzo Benzon din Veneția avea să rămână un loc al amintirii, iar povestea de dragoste dintre cei doi se va cristaliza în proza confesivă, intitulată „Jurnal de călătorie în Italia”.
Palazzo Benzon, s-ar părea că a fost menit iubirii și artelor. Ultimul care a purtat numele de Benzon – Vittorio Benzon, a fost și el poet (nici că se putea altfel, crescând în casa deschisă poeților, a mamei sale, Marina). Proprietarii de acum, care se trag din neamul Benzon, deși nu mai poartă același nume de familie, organizează evenimente culturale și baluri la primul etaj al Palatului, iar intendentul imobilului este un pictor din Milano, care s-a retras aici… în așteptarea ultimei muze. În același apartament de la etajul al doilea, unde au locuit Alecsandri și Elena Negri, trăiesc Prințesa Caroline Murat (strănepoata surorii lui Napoleon Bonaparte, regina Caroline Murat a Neapolelui), azi celebră pianistă și Mecena al artelor, sub numele de Caroline Haffner, și partenerul ei de viață, un miliardar italian.
Frumoasa Elena Negri, franţuzoaica Dridri şi aristocrata Maria Cantacuzino au fost iubirile nefericite ale poetului Vasile Alecsandri. Elena i-a murit în braţe, după ce-au trăit o iubire pasională la Veneţia. Despre „Dridri” aflam de la început că „toți cei care au cunoscut-o, regretă în perrsoana sa o artistă de talent și un model perfect de eleganță și de istețime pariziană”. Poetul o cunoscuse pe Dridri, pe numele ei adevărat Marie Angelique Chataignez, o ființă fermecătoare, exuberantă, admirată și aplaudată mereu la scenă deschisă. Între cei doi s-a născut și s-a consumat o legătură romantică, iar moartea prematură a actriței a declanșat în Alecsandri un cutremur sufletesc, o revoltă surdă cristalizată într-un fragment de roman, cu accente autobiografice. Eminescu însuși amintește in „Epigonii” că Alecsandri „acum râde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri”.
Dridri a murit la Paris, cu gândul la inima poetului. Relaţia discretă cu Maria Cantacuzino pe care Alecsandri a vrut să o ia de nevastă nu a avut un deznodământ fericit. Maria a rămas în opera acestuia drept „Mărgărita”. Toate iubirile neîmplinite se regăsesc în opera poetului.
„Pentru el, femeia avea o menire supremă, misterioasă şi, de aceea, era o făptură vrednică de admiraţie şi de respect pentru frumuseţea ei, pentru poezia ei, pentru divinaţia ei, superioară bărbatului în simţirea ei, în gustul, în aristrocraţia ei firească”, scrie Nicolae Petraşcu despre poetul Vasile Alecsandri. „Veselul Alecsandri”, cum l-a numit Eminescu, nu a fost deloc un om fericit şi împlinit în iubire. A trăit trei poveşti de dragoste cu deznodăminte tragice. Toate iubirile şi-au pus amprenta asupra sufletului sensibilului poet şi multe dintre operele bardului din Mirceşti stau sub semnul dramelor trăite. Se spune despre Alecsandri că se simţea împlinit ca om şi ca poet numai când iubea. „Pentru el, dragostea de femeie a fost un bun atât de preţios şi atât de sfânt, că el simţea această dragoste întinerindu-l, dându-i aripi, ridicând-l deasupra mizeriilor vieţii, idealizându-l, îndumnezeindu-l”- mai spune Nicolae Petraşcu în „Icoane de lumină”.
M. Vaida
Referințe:
Eugen Simion, Dimineața poeților, Cartea Românească, 1980
Nicolae Petrașcu – Icoane de lumină, ediție îngrijită și prefațată de Dumitru Petrescu, București, 1972
Jurnalul unei iubiri venetiene – Simona Lazăr/Jurnalul Național/Valentin Țigău / Radio România Internațional
www.wikipedia.ro
Foto: wikimedia.com
