Legendele orașului:  Comoara de la Poarta de Fier, de pe Dealul Florilor

Legendele orașului: Comoara de la Poarta de Fier, de pe Dealul Florilor

Există mituri, legende, tradiții şi superstiții aproape pentru orice. Unele dintre ele au la bază întâmplări reale, altele sunt simple născociri ale imaginației. Dar, indiferent de originea lor, ele hrănesc nevoia noastră de mister și evadare din banalul cotidian.
Multe dintre acestea au devenit astăzi, legende urbane, povestiri ale folclorului orășenesc contemporan, grefate pe vechile legende și superstiții rurale aduse la oraș de primele generații care și-au părăsit vetrele de origine pentru a deveni citadini. Termenul de urban se folosește pentru a le deosebi de legendele din foclorul popular, aparținând credințelor străvechi care nu mai sunt de actualitate.

La baza legendelor urbane pot exista întâmplări luate din realitate și exagerate, distorsionate și îmbogățite cu evenimente fictive și fabuloase. Transmise în general prin viu grai (mai nou prin internet, radio și televiziune), toate aceste povești pot avea o multitudine de variante universale sau locale, depinzând atât de talentul povestitorilor, cât și de interesul manifestat de ascultător.
Evident, Dejul nu este o excepție. Orașul își are propriile legende, pentru a explica unele întâmplări neverosimile petrecute aici sau pentru a fixa originea unor obiceiuri, toponomii și nume de persoane. Totodată, locuitorii Dejului, au preluat numeroase istorisiri de la povestașii ocazionali, îndeosebi cele legate de minerit, pe care le-au adaptat apoi specificului zonei. Multe, păstrate din perioada medievală, peste care au suprapus noi detalii, ajustate vremurilor moderne.

Comoara de la Poarta de Fier este o astfel de legendă.

Se povestește că demult, tare demult, pe Dealul Florilor se afla o mândră cetate stăpânită de un nobil al locului, puternic și foarte bogat. Acesta avea două fete și un băiat. Pe fete, le păzea ca pe ochii din cap și le ținea ascunse între zidurile fortificate, dar de fecior îi păsa prea puțin.

Alungat de asprimea părintelui său, băiatul a luat calea pribegiei și mulți ani nu s-a mai știut nimic despre el. Într-o bună zi însă, apăru pe neașteptate în fața masivei porți de fier a cetății. Devenise creștin și dorea să-și aducă tatăl și surorile spre adevărata credință. Supărat din cale afară, de abaterea feciorului de la vechile credințe și vechii zei, tatăl îl blestemă pe băiat, dar în chiar clipa când rostea teribilele cuvinte, cetatea fu scuturată din temelii și zidurile sale se prăbușiră îngropând sub pietre pe toți cei care sălășuiau acolo. Sub dărâmături și sub imensa poartă de fier a cetății au rămas și aurul și argintul bogatului, fără a mai fi găsite vreodată. Și totuși…

Se spune că feciorul creștinat, înainte de a-și lăsa sufletul în mâinile Atotputernicului, ar fi înălțat o rugă Sfântului Gheorghe (întâmplarea a avut loc într-o zi de 23 aprilie) cerându-i ajutor pentru a se recupera aurul și argintul întru înălțarea unei biserici în oraș. Drept răspuns, în fiecare an, în noaptea de Sân Georz, o flacără albă se aprinde și luminează locul unde se află poarta de fier ce ascunde comoara. Atâta doar că, aceasta poate fi luată numai de o persoană cu suflet curat, neprihănit, un om bun și milos, fără de păcate.

Au trecut anii și povestea a trecut și ea peste multe secole, răscolind imaginația unor aventurieri fără scrupule. Mulți și-au încercat norocul intrând prin Poarta de Fier în căutarea bogăției, dar de ieșit, n-a ieșit nimeni. Cu o singură excepție.

Cam pe la 1700 și un pic, un meșter cizmar din Dej, s-a hotărât să-și încerce și el norocul. A așteptat cu răbdare noaptea de Sân Georz și luând cu sine doar o traistă nu prea mare, a pornit spre Dealul Florilor, spre locul unde se mai vedeau ruinele fostei cetăți. Spre miezul nopții, în mijlocul pădurii învăluite în ceață, brusc întrezări printre copaci o lumină albă și strălucitoare.

Cu inima bătându-i nebunește, meșterul Balázs (căci așa se numea), se întreptă spre locul cu pricina și nu se miră deloc când în față îi apăru o imensă poartă de fier. La miezul noții, când orologiul din turnul bisericii din oraș bătu pentru a 12 -a oară, poarta se deschise scrâșnind și meșterul intră într-o hrubă feeric luminată. Mulțimea grămezilor de nestemate și grămezi de monede din aur și argint sclipeau molcom într-o lumină venită parcă de nicăieri. Două fete de o rară frumusețe care își pieptănau pletele lungi s-au oprit din îndeletnicirea lor și i-au zâmbit îndemnându-l să se apropie.

Balázs n-a stat pe gânduri, știind că timpul îi este limitat și trebuie să se grăbească dacă vrea să și iasă de sub pivnița subpământeană. Și-a umplut la repezeală traista cu monede și bijuterii și a dat să se îndrepte spre ieșire. Numai că, vederea imensei comori deșteptă în el ascunsa lăcomie a firii omenești. Uitând de cumpătarea cu care pornise de acasă, începu prin a-și îndesa aur în buzunarele jiletcii, ba își scoase și pălăria și începu s-o umple cu bani strălucitori… Pradă unei fierbințeli fără măsură scormonea aurul cu mâinile și răsfira printre degete, diamante și mărgăritare, safire și rubine ce scânteiau zăpăcindu-l.

Un șuierat rău prevestitor îl trezi pentru o clipă din această nebunie, suficient să-și dea seama că frumoasele fete erau de fapt două șerpoaice care i se încolăceau pe picioare, îi cuprindeau încet trupul și-l împiedicau să se miște. O spaimă de nedescris îl făcu să se smulgă din monstruoasa îmbrățișare a celor două fete și să alerge spre poarta care tocmai se închidea. Reuși cumva să se strecoare afară, dar un picior îi rămase prins înăuntru și poarta se închise cu un pocnet sec, lăsându-l olog pe viață.

Se povestește apoi, că meșterul Balázs, devenit bogat peste noapte, nu s-a putut bucura de marea lui avere. A deschis un atelier de cizmărie și s-a însurat cu o fată cumsecade, dar toți cei patru copii pe care i-au avut împreună, șchiopătară de îndată ce au făcut primii pași. Lumea își bătea joc de ei spunând că sunt însemnați de diavol și-atunci când apăreau pe la petrecerile orașului nu-i mai numea nimeni altfel decât „Sánta család” (familia Șchiopu’). Așa le-a și rămas numele Sánta (Șchiopu’).

Mai pe urmă, meșterul a devenit tot mai ursuz și a căzut în patima beției; a fost părăsit de nevastă, iar atelierul i s-a ruinat. Copiii i-au plecat spre patru zări și el a rămas singur cuc, bătrân și cu mintea rătăcită. În nopțile de Sân Georz era văzut pe ulițele întunecate ale orașului, urcând spre Dealul Florilor, spre pădure… Oamenii își făceau semnul crucii când îl zăreau și cei mai milostivi rosteau o rugăciune pentru el. Până când, într-o bună zi, n-a mai fost văzut. Dispăruse de parcă l-a înghițit pământul…

Pe cei care susțin că fantoma bătrânului nebun continuă să bântuie și-acum în nopțile de Sfântu Gheroghe, prin pădurea de pe Dealul Florilor, nu știm dacă trebuie să-i credem sau nu. Dar dacă veți întâlni totuși, într-o noapte târzie de primăvară, un bătrân olog și zdențăros rătăcind pe aleile dintre blocuri sau undeva prin apropierea pădurii de pe Dealul Florilor, să nu vă speriați; nu poate fi decât Balázs Șchiopu, căutând Poarta de Fier…

M. Vaida

Surse:
Revista – Erdély 1892/2 – Cluj;

Kosa Robert – Arhaic și creștin în cultura populară someșeană (Basme și legende culese din Dej) în SAMUS VII – Editura Texte, Dej, 2012;

Constantin Albinetz și Cristina Albinetz – Dej. Istorie și legendă – Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2014;

Lengyel Dénes – Régi magyar mondák (Vechi legende ungurești) – Editura Helikon, București, 2015.

Foto: pinterest.com

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*