Nu știu, zău, dacă ar trebui să fac un „podium” cu cele mai grozave plăcinte din țară, ce-aș alege?! Toate-s gustoase, din Moldova-n Banat și din Bucovina până-n Oltenia, din Dobrogea până sub Feleac… De-aceea, zic, aș fi sentimentală și subiectivă, și aș alege, poate, o rețetă dintre ultimele pe care le-am încercat.
Bunăoară, acum aș pune între primele trei, plăcinta specifică pentru comuna clujeană Beliș, a cărei rețetă – transmisă din generație în generație de gospodinele locului – mi-a fost și mie dezvăluită de tanti Marieta.
Comuna se află la o aruncătură de băț de barajul de la Fântânele, de pe albia Someșului Cald, în Munții Gilăului. Prin anii 70, câteva sate și cătune s-au strămutat de pe locurile lor, pentru a face loc… lacului. Oamenii și-au luat bruma de agoniseală, dar și-au lăsat pe loc casele, care-au fost înghițite de ape. Numai în verile secetoase se mai vede, din ce-a fost odinioară, turla bisericii din Giurcuța de Jos, care-a fost ridicată, cu două secole în urmă, pe o culme ceva mai înaltă. Oamenii și-au lăsat gospodăriile, dar au luat cu ei… rețetele. și-așa mă întorc la tanti Marieta și la plăcinta ei!
Plăcinta-i faină, rețeta-i simplă! Pui două kilograme de făină, o nucă de drojdie – pe care-o „topești” cu lapte călduț și zahăr –, frămânți și lași la dospit. Brânza o amesteci cu ouă și zahăr. După ce a dospit aluatul, întinzi foaie, mai groscioară, pui brânză cu lingura, îndoi să se acopere bine, ori pui o altă foaie deasupra și lipești marginile, apoi o coci în tigaie, dar fără ulei. Altădată, se mai cocea și pe plită. Dacă mă întrebați pe mine, e ca o turtă clasică, numai că are un strat subțire de brânză înăuntru… După ce s-a copt, cât e încă fierbinte, plăcinta se unge cu smântână și unt și se aduce la masă, musafirilor. Merge bine și cu pălincă, și cu vin, și cu lapte… după cum îi e fiecăruia placul.
Simona Lazăr
