Cine ar fi auzit de Victorine Meurent fără Manet și a sa „Olympia”? Cine ar fi admirat-o pe Jeanne Hébuterne fără nudurile lui Modigliani? Cui i-ar fi păsat de vedetele de la Moulin Rouge fără afecțiunea lui Toulouse-Lautrec pentru Yvette Guibert, Louise Weber și Jane Avril? Posteritatea le va cunoaște doar pentru că pe lume există miracolul numit dragoste. Sau, miracolul numit Artă!
O suită a exemplelor celebre ar putea începe cu unul dintre cei mai impunători maeștri ai picturii olandeze, Rembrandt van Rijn (1606-1669). Sobrietatea personalității sale a contrastat flagrant cu viața sa sentimentală. 
După ce a fost căsătorit 13 ani cu Saskia (de la care l-a avut pe iubitul sau fiu Titus), în 1642, după moartea soției, Rembrandt se îndrăgostește nebunește de doica Geertije, căreia îi dăruiește bijuteriile defunctei sale soții. Dar nu se căsătorește cu ea, căci ar fi pierdut moștenirea de la familia Saskiei. După un timp, maestrul vrea să se despartă de Geertije, drept care, o internează cu forța într-un ospiciu și astfel își recuperează bijuteriile.
Următoarea iubită a maestrului, apetisanta Hendrickje Stoffels, devine din menajeră model pentru multe capodopere, și pe care Rembrandt o înmormântează după 15 ani, după ce vinde mormântul aceleiași bogate Saskia, căci era în stare de faliment…
Ciudatele povești amoroase ale maestrului din Leiden aveau să anticipeze numeroasele meandre sentimentale ale pictorilor și muzicienilor din secolele XIX și XX, când femeia model, amantă, nevastă temporară sau menajeră avea să devină un leit-motiv al biografiilor celebre.
Un caz aparte îl constituie doar consecventul Paul Cézanne, care după 16 ani de concubinaj cu Marie-Hortense Fiquet se căsătorește cu ea. Atunci când dragostea era deja ofilită…
Cu o poziție înaltă în societate și o compozitoare amatoare cunoscută pentru verva și frumusețea ei, Alma Mahler a fost măritată cu compozitorul Gustav Mahler, arhitectul Walter Gropius și romancierul Franz Werfel. A avut o puternică legătura cu pictorii Gustav Klimt și Oskar Kokoschka, fiind considerată ca una din femeile fatale din „anii nebuni” ai începutului de secol XX.
Rebelul de geniu Man Ray (1890-1976) a fost un campion al inteligenței creative în mișcările dadaiste și suprarealiste, novator al fotografiei și filmului, unul dintre artiștii cu cea mai mare influență în secolul al X-lea.
Intre boema pariziana din Montparnasse și cea din New York, experiențele sentimentale și amoroase ale lui Man Ray au oscilat între nevasta femeie-de-casa (Adon Lacroix) și modelul cu rol de amantă, asa cum au fost celebra Lee Miller, dar mai ales misterioasa „Kiki de Montparnasse”, pe care Man Ray a facut-o celebra prin fotografia intitulata „Le Violon d’Ingres”.
Aceasta Kiki, considerată „prima femeie cu adeverat liberă a secolului XX” (cu o autobiografie interzisă în SUA), a fost un caz similar celui reprezentat de năbădăioasa Dora Maar, pentru Pablo Picasso, sau „Ultra-Violete” (Isabelle Collin Du Fresne), pentru Salvador Dalí.
O femeie mai degrabă plinuță cu ochii de cărbune, buze de un roșu carnal și cu părul tuns scurt à la garçonne, Kiki era vedeta de necontestat de la Jockey club. 
Pe numele ei adevărat Alice Prin, cu origini obscure și nesemnificative (născută pe 2 octombrie 1901 în Châtillon-sur-Seine, Côte d’Or), Kiki provenea dintr-o mamă care dăduse naștere la nu mai puțin de șase copii din flori. Crește și se școlește din mers pe strada pariziană, este un produs al Parisului anilor 1900 și o regăsim în toată tinerețea ei în cafenele celebre ale momentului. Devine la început model al expresionistul Soutine – se pare că el îi va spune pentru prima dată Kiki – iar Soutine, la rândul său, o va recomanda prietenilor săi geniali și deloc puțini.
De-a lungul anilor îi va poza lui Modigliani, lui Kisling și lui Foujita, lui Picasso și Derain. Kiki nu era frumoasă, nu era specială, n-avea de fapt nici un talent. Era veselă și nu era sclifosită. Și, spre deosebire de alte modele, nu se prostitua, ci mai degrabă avea relații amicale cu artiștii prin ale căror ateliere a trecut. A trăit mai bine de șase primăveri o pasiune vulcanică alături de Man Ray – condimentată cu despărțiri, reîntâlniri, scene de gelozie și de tandrețe, palme și focuri de revolver.
Acest genial fotograf american a imortalizat-o în filmul „L’Etoile de Mer”, primul film suprarealist și a reprezentat-o într-o scenă devenită celebră cu un trandafir în dinți (o fotografie care la vremea respectivă a înregistrat un tiraj de 200 000 exemplare!). De altfel, cele mai multe fotografii cu Kiki i se datorează tot lui Man Ray, devenit cu timpul unul dintre cei mai cunoscuți fotografi (odată cu notorietatea, fotografiile sale vor apărea și în reviste cu pretenții ca „Harper’s Bazaar” și „Vanity Fair”).
Câțiva ani mai târziu o regăsim pe Kiki având propriul restaurant numit „Oasis” în rue Vavin, (rebotezat „Chez Kiki”). Afacerea nu pare însă să funcționeze și odată cu închiderea localului, are loc și decăderea ei. Pentru o scurtă perioadă devine amanta lui Henri Bicca (redactor al publicației Paris-Montparnasse), apoi, constrânsă material, încearcă să picteze (nu este însă un talent, nu este nici pe departe o Suzanne Valadon) și chiar să se prostitueze.
În 1945 a fost arestată pentru trafic de stupefiante, pendulează pentru o perioadă între zgârie-norii americani și capitala franceză, este ajutată deseori de fostul iubit Man Ray atunci când rămâne în impas, însă are un sfârșit dezolant. Ultimii supraviețuitori care își aminteau de ea povesteau că, uneori, contra unei sume modice, le ghicea în palmă unor clienți de „La Coupole”. Moare alcoolică și drogată în dimineața zilei de 29 aprilie, 1953 și o zi mai târziu a fost îngropată la cimitirul Thiais. 
Paradoxal și trist, carul ei mortuar a fost acoperit de coroane care purtau inscripții ca „La Coupole”, „Le Dome”, „Le Jockey”. Artiștii însă, cu excepția lui Foujita și Dominguez, n-au petrecut-o pe ultimul drum. Să fi fost din partea lor neglijență, indiferență sau tristețe? Cert este că soarta lui Kiki a reprezentat însăși măreția și decăderea Montparnasse-ului. Dar și o pagină din istoria Parisului interbelic.
M.V.
Surse: literaturadeazi.ro – ”Crochiuri-istorice/kiki-de-montparnasse”
Billy Klüver and Julie Martin – „Kiki’s Paris”, Abrams, 1989
Paul Ioan – „Femeie, fii nemuritoare”, revistamagazin.ro
