Vorbind despre teatru, cu dramaturgul Ștefan Mihuț

Vorbind despre teatru, cu dramaturgul Ștefan Mihuț

Ștefan Mihuț, dejenii te cunosc ca dramaturg, dar primii pași într-ale scrisului, i-ai făcut în publicistică. Crezi că jurnalismul îți oferea prea puțin „spațiu” de exprimare?

Talentul meu scriitoricesc, atâta cât mi-a fost hărăzit să-l am, dintr-un început a asociat într-o așa zisă simbioză, teatrul cu publicistica. Au pendulat multă vreme împreună, până când balanța a fost înclinată în favoarea teatrului. Cât privește spațiul de exprimare, tu ce zici, ce valorează mai mult, zece rânduri perisabile în presă ori zece mii de cuvinte rostite pe o scenă?

Depinde, uneori zece cuvinte pertinent scrise fac mai mult decât două ore de monolog steril, dar nu mă refeream la acest tip de „spațiu de exprimare”. În ce măsură jurnalismul te-a ajutat (sau te-a încurcat) în a scrie teatru?

Jurnalismul pe care l-am practicat o bună bucată de vreme, nu m-a împiedicat, ci dimpotrivă, cred că m-a ajutat să-mi aștern pe hârtie textele dramatice. Gazetăria mi-a facilitat contactul cu multă lume, cu oameni deosebiți sau absolut obișnuiți, dar puși în situații deosebite, drept care, am putut să dispun de un bogat material uman pentru a-mi construi personajele. Mai pe urmă, m-a obligat să fiu concis. Să fiu mai direct în exprimare. Dacă în publicistică poți ajunge relativ ușor să-ți faci cunoscute ideile despre lume și viață, montarea unei piese de teatru, în schimb (ca punct final al unui text dramatic scris), trebuie să parcurgă un drum sinuos, complicat chiar, până la întâlnirea sa cu publicul, drum care include de bună seamă, numeroase piedici. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, stând în sală și urmărind reacțiile publicului la piesa scrisă de tine, satisfacția este imediată, iar mulțumirea de sine, mai bogată. Ceea ce în gazetărie nu se prea întâmplă și nici la publicarea unui roman sau volum de proză sau de poezie…

Să înțeleg că dramaturgia are mai mult succes decât poezia și proza? Dacă da, de ce?

Dacă un roman, un volum de proză scurtă sau un volum de poezie sunt lecturate de o sută de cititori, aceștia o fac în mod individual, fără să fie în legătură sau să știe unul de celălalt. Pe câtă vreme, tot atâția participanți la un spectacol teatral, chiar dacă vin cu gânduri și așteptări diferite, la ieșirea din perimetrul destinat artei dramatice, discută între ei, comentează, își spun părerile pro sau contra. O fac în grup sau în grupuri, o fac între prieteni sau acasă, în familie. Prin urmare, receptarea actului artistic este mai rapidă și mai puțin condiționată de o anumită stare emoțională, este mai „socializantă” și „socializată”, dacă vrei. Este mult mai accesibilă.

Și mai difuză, totodată. Așadar, textul dă direcția spectacolului și motivează folosirea anumitor tehnici şi formule teatrale?

Da, textul constituie fundamentul intenţiei regizorale şi trambulina ei. El concentrează câmpul posibilităţilor vizuale în care regizorul poate excava. Cu succes, ori ba. Fără un text bun, teatrul rămâne pe tuşa realității şi la graniţa procesării ei. Sigur că nu doar textul este esenţial pentru ca un spectacol să fie puternic. Dar el este una dintre condiţiile majore. Și da, motivează regizorii în căutarea și folosirea unor tehnici și formule noi, pentru un public mereu altul…

Chiar și astăzi, când teatrul contemporan este o sumă de spectacolele hibride, în care barierele între text, dans, muzică, proiecții video, elemente de circ, dispar? Sigur, nu vreau să spun că orice spectacol ar trebui să devină muzical, dar acest sincretism al artelor se cere din ce în ce mai mult, pentru că publicul nu mai poate fi atent, ca în secolul 17 sau 18, exclusiv la text (iar dacă vorbim şi de o traducere veche, cu atât mai greu), ci are nevoie şi de alţi stimuli.

Chiar și astăzi. Nu cred că teatrul clasic îşi va pierde vreodată vigoarea, atâta timp cât regizorii vor reuși să-l facă modern. În teatrul contemporan formele tradiționale continuă să coexiste foarte bine cu diversele curente moderniste din secolul al XX-lea, chiar dacă în gusturile generațiilor mai tinere, mai educate, mai sofisticate, este tot mai vizibil interesul față de spectacolele hibride, cum spuneai, sau cele „de stradă”, extrem de pitorești de altfel. După părerea mea, toate acestea nu fac decât să dea o nouă semnificație conceptului de „teatru total”. Așa că, departe de a-și pierde vitalitatea, spectacolul de teatru se adaptează continuu contextului cultural, social, istoric, în interiorul căruia există și din care își trage seva, păstrându-și locul privilegiat de artă ocrotită de Thalia, muza cea „înfloritoare” a teatrului. În pofida gustului manifestat de un public, eterogen în general.

Evident, există un public pentru montările clasice, cuminți, așa cum există un public pentru „excepţiile” realizate prin montarea unor texte contemporane jucate peste tot în lume: „Autobahn” de Neil LaBute (regia Radu Apostol), şi „Krum” de Hanoch Levin (regia Radu Afrim), sau spectacole precum „Portocala mecanică”, după romanul lui Anthony Burgess (regia Răzvan Mureșan), „Playlist”, de C.C. Buricea-Mlinarcic, o piesă despre totalitarism și întâmplări de după revoluția română din 1989 (regia Tudor Lucanu), „Procesul” după romanul lui Franz Kafka (regia Mihaela Panainte), „Goldberg Show – Facerea lumii și alte întâmplări după” George Tabori (regia Mihai Măniuțiu), „Mein Kampf”, tot de Tabori, pe care l-am văzut pe scena Naționalului din Cluj (regia: Alexandru Dabija, muzica: Ada Milea și Anca Hanu), „OST (Organic Sound Twist), un spectacol de dans realizat de Andrea Gavriliu. Și ar mai fi câteva producții deosebite, puse în scenă la Cluj, Timișoara, Sibiu sau Piatra Neamț. În rest, teatrele de la noi supravieţuiesc prin numele consacrate şi piesele clasice. Nu e rău, dar nici de ajuns…

Adevărat. Dramaturgia românească contemporană este susţinută (mai ales) de montări pe texte româneşti intrate de multă vreme în manuale, cum este „O noapte frurtunoasă” de Caragiale (în viziunea lui Alexandru Dabija), sau de texte deja ieşite din manuale, reciclate şi recondiționate precum comedia comunistă „Opinia publică” de Aurel Baranga… Textul nou este în subsolul repertoriului teatrelor din România. Nu există proiecte care, timp de trei sau patru ani, să-şi propună punerea în scenă a unor piese noi, contemporane, legate tematic sau aparținând unui areal cultural. Lipsește transferul de sens contemporan de la realitatea socială, exterioară, la cea culturală. Şi atunci, cum să-l profesionalizezi pe dramaturg? Cum să faci ca ceea ce scrie să nu mai fie un hobby şi să devină un job? Cum să-i convingi pe directorii de teatru din România că dramaturgul în sens nemţesc (acompaniatorul regizorului pe tot parcursul spectacolului, cel care dă soluţii textuale şi poate propune multiple alternative semiotice de lectură printr-o decorticare pertinentă a piesei), nu e doar un moft? Că e nevoie de el, aşa cum este nevoie de regizor, actori, scenograf, tehnicieni…
Cu toate acestea, în România se face foarte mult teatru independent în ultimii ani, este o avalanşă de creativitate, producţii foarte multe, unele extrem de bune, dintre care ai înșirat câteva. Asta e bine. Asta dovedește că în ciuda precarității mijloacelor, artiştii și regizorii experimentează în foarte multe direcții, se scrie foarte mult, se reiau texte clasice, apar teatre noi, este o efervescenţă extraordinară…

Vorbind de autori, ce dramaturgi preferați ai avut și mai ai? Și care sunt acele nume din dramaturgie cărora orice tânăr, care își dorește să scrie teatru, ar fi bine să le cunoască textele?

Dintre cele 12 piese pe care le-am scris până acuma, 11 sunt comedii. Ca urmare, Nenea Iancu din Haimanale îmi este primul dintre mentori. Ceea ce nu înseamnă că nu prețuiesc și alți clasici ai genului: Tudor Mușatescu, Alecsandri, Mihail Sorbul, Cezar și Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, D.R. Popescu, Matei Vișnec și mă opresc numai la aceștia. Bineînțeles, la lista clasicilor noștri trebuie să-i adaug și pe cei din literatura universală, pe Moliere în primul și în primul rând. Despre cei tineri, cei care scriu astăzi, nu pot spune prea multe, deoarece nu le cunosc opera. Nu mă îndoiesc însă, că marea lor majoritate cunoaște foarte bine dramaturgia clasică și o folosește ca pe o inepuizabilă sursă de inspirație.

Ai trăit și te-ai format în comunism, într-o cultură a formalismului și limbajului de lemn. Crezi că respectiva perioadă și-a pus amprenta asupra personalității tale, asupra felului cum scrii?

Da, așa a fost să fie. Am trăit în comunism întreaga-mi tinerețe și maturitate. Am trăit perioada, în care dramaturgul, regizorul și actorul erau obligatoriu cetăţeni, în care aspectul social era cel mai important, iar aspectul politic era definitoriu. Se ajunsese ca, din cele câteva premiere pe care le scoteau teatrele din țară, era obligatoriu ca cel puţin trei să fie româneşti, dintre care, iarăşi, cel puţin două să fie cu probleme politice de actualitate. Şi totuşi, în acea perioadă, prin nu ştiu ce mici supape, ţâşnea câte un spectacol adevărat, care nu era social, nu era politic (sau prea puțin social și foarte puțin politic), era omenesc, pur și simplu. Şi acest omenesc este întotdeauna general valabil pentru că defineşte şi realcătuieşte pe scenă, în chip artistic, omul. În toate durerile sau în toate momentele lui comice. Sigur, personalitatea unui scriitor mai mic sau mai mare, este „amprentată” de sistemul social-politic în care trăiește și scrie. Dar nu este obligatoriu să-l și definească, nu în totalitate.

De-a lungul anilor, ți-au fost montate câteva piese, ai câștigat concursuri, cum ai resimțit receptarea pieselor tale?

Pentru că am trăit în comunism și vorbim de comunism, o perioadă în care cenzura asupra libertății de exprimare a fost o activitate instituționalizată cu rezultate eficiente pentru sistem, în ce mă privește, pot spune că am fost privilegiat prin faptul că am avut două premiere teatrale pe scena Casei de Cultură din Dej. În plin comunism și fără să fiu drastic cenzurat. Chiar deloc, aș zice… Ceea ce mi-a adus și o oarecare notorietate, dat fiind că prima mea piesă, farsa în două acte „Umbre în plin soare” s-a clasat pe Locul I la „Festivalul Național de Teatru pentru amatori” de la Slănic Moldova (1977). Drama într-un act „Ultima percheziție” a avut premiera în 10 decembrie 1980 și s-a bucurat de o excelentă primire din partea publicului.

A treia premieră „Vaca Olandeză” a avut loc în anul 1996 și în același an, piesa a obținut Locul II la Festivalul Național de teatru scurt „Zaharia Bârsan” din Cluj-Napoca, iar autorului i-a revenit, Premiul pentru creație dramaturgică. Așa că, nu mă prea pot plânge că n-am fost apreciat de public și de critici.

În ce zonă te plasezi acum? Ești un publicist care mai scrie și teatru, sau un dramaturg care mai abordează și alte genuri?

Zona în care m-am stabilizat cu scrisul, este cea a textelor de teatru. Am renunțat la publicistică, datorită, în principal vârstei la care am ajuns, iar în subsidiar, pentru că în jurnalismul de astăzi senzaționalul perisabil, vehiculat mai ales de media virtuală ocupă prea mult loc și nu prea mai are un rol formator. Nici măcar de „informator”, dată fiind avalanșa de copy-past sau fake-news, parcă așa se numesc, nu? În plus, au apărut foarte mulți tineri abili în mânuirea tastaturii, care constituie baza gazetăriei de la noi. Nu mai e loc pentru „dinozauri” ca mine, asta ca să folosesc o expresie uzitată de ei…

Da, nici jurnalismul nu mai e cea fost odată… Care e motivația reală pentru care mai scrii teatru în acest moment?

Dacă acceptăm că însăși viața nu este altceva decât un joc de teatru, în care fiecare, în mod individual și în colectiv, avem un rol de interpretat, apare și motivația mea de a scrie teatru. Este rolul pe care mi l-am asumat. Care mi-a fost distribuit, poate… Plecând de la această constatare, de la dorința de a lăsa moștenire pentru viitor, „un eșantion existențial” din prezent, și până la transpunerea lui artistică, scriptică sau scenică, dacă ne referim la dramaturgi, nu mai este decât un pas mic de făcut. Unul mic, adesea difici, dar hotărâtor!

Ok, dar dacă noi jucăm în mod natural niște roluri, ce nevoie mai avem de teatru?

În primul rând, pentru a crea o oglindă socială, un mymesis o reflectare care reproduce exact sau caricatural societatea și care ne permite să înțelegem mai bine imperfecțiunile sale. În al doilea rând, teatrul poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza sentimentele care nu sunt permise de societate. În al treilea rând, teatru poate fi de asemenea și un mod de divertisment, de evaziune din cotidian…În al patrulea rând…

Am înțeles… Există o latură satirică, uneori chiar caricaturală în piesele tale; ce te inspiră cu precădere din lumea care te înconjoară?

Prostia.

Prostia, prostie, sau formele pe care le îmbracă prostia devenind supărător de vizibilă?

Prostia omenească. Sub toate formele și în toate felurile ei de manifestare: de la ignoranță, la incultură, de la vanitate la grandomanie, de la lăcomie, la avariție (care în fond, e tot o formă de lăcomie!), de la intoleranță, la cruzime… N-ai să crezi, dar prostia și oamenii, implicit, pot fi un nesecat izvor de inspirație!

Când scrii, o faci pentru acum și aici, sau te interesează și posteritatea?

Un autor de teatru trăiește printre oameni și nu pe o insulă pustie. După cum spuneam, oamenii sunt cei care-l inspiră. Prin urmare, chiar dacă ar vrea, nu poate să-i ignore… Pe de altă parte, nu cred că există autor dramatic care să nu se gândească la posteritate, la generațiile viitoare care-i vor întâlni opera.

Mă refeream la subiectele etern valabile versus cele care descriu fapte strict circumscrise momentului și pe care peste zece, douăzeci de ani, publicul nu-l mai înțelege și evident, nu-l gustă…

Greu de spus și de răspuns! Modele sunt efemere și totuși revin ciclic, aduse în actualitate de cei care orientează gusturile majorității. În materie de teatru, anticii sunt la fel de moderni ca și modernii. Depinde de cum sunt prezentați publicului.

În fine, pentru tine, ca spectator, dar și ca dramaturg, ce înseamnă „teatrul bun”?

Ce înseamnă teatrul pentru mine? În orice caz, pentru mine teatrul nu este numai o instituție de cultură care organizează spectacole și reprezentații dramatice. Pentru mine, și lasă-mă să cred că și pentru tine, teatrul este ca un templu. Un spațiu plin de sacralitate, unde pot și au loc atât ceremonii religioase, cât și laice și în care ne sunt înfățișate întâmplări și emoții umane de natură dramatică, tragică sau comică. Iar teatrul bun, nu poate fi decât teatrul care „ ne face să înțelegem ceea ce este de neînțeles”. Este rolul pe care acesta l-a avut în toate timpurile, îl are și îl va avea și de acum înainte…

Inevitabil, ca o încheiere la acest „chestionar” la care mi-ai răspuns cu sinceritate și dezinvoltură, trebuie să te întreb: ce planuri ai pentru viitorul foarte apropiat?

La ultima dintre întrebările pe care mi le-ai pus, și la care ți-am răspuns așa cum m-am priceput eu, pot să-ți dau un răspuns „de fax”. Dacă vârsta, dimpreună cu starea de sănătate, mă vor lăsa, am două obiective de îndeplinit: primul și de perspectivă, dacă pot spune așa, este aceea de a scrie literatură dramatică în continuare; al doilea, să public în curând cea de a 5 -a carte de teatru, cu două comedii spumoase într-un act, având titlul „O lume de haram”.

Succes!

Notă: Referitor la cele două „obiective” mai sus amintite, dat fiind că primul este unul în derulare, Ștefan Mihuț l-a îndeplinit deja pe al doilea. Volumul „O lume de haram” a văzut lumina tiparului la Editura ASTRA-Dej, la sfârșitul anului trecut, și urmează să fie lansat cât de curând.

De profesie jurist, Ștefan Mihuț s-a născut la 3 iunie 1936 în satul Coldău din județul BistrițaNăsăud. Autor dramatic, scriitor și publicist, este membru al Asociației Scriitorilor Bistrița-Năsăud și membru activ al Cenaclului literar „Radu Săplăcan” al ASTRA Dej. Este Cetățean de Onoare al municipiului Dej și Membru de Onoare al Despărțământului „Dr. Teodor Mihali” Dej al ASTRA.
Cărți publicate: „Candidați la fericire” – Teatru (Editura ASTRA-Dej, 2004); „Cioburi de oglindă din viața noastră” – Publicistică (Editura TEXTE, Dej, 2008); „Labirintul din amurg – Reflecții & Povestiri atipice” (Editura ASTRA-Dej, 2012); „Un mariaj cu viața – Povestiri vesele și nu prea” (Editura ASTRA-Dej, 2013); „Pânza reginei – Elogii aduse femeii” (Editura ASTRA-Dej, 2014);
„În grădina tranziției” – Teatru (Editura TEXTE, Dej, 2015); „Balurile din tranziție” – Teatru (Editura ASTRA-Dej, 2016), „Șomerii curtezani” – Teatru (Editura ASTRA-Dej, 2016) și „O lume de haram” – Teatru (Editura ASTRA-Dej, 2017).

Magdalena Vaida

Foto: Adrian Sălăjan

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*