Piept de rață, ca la Hanul Ancuței!

Piept de rață, ca la Hanul Ancuței!

În inima Moldovei, pe drumul ce leagă Romanul de Suceava, în apropierea vechiului sat Tupilați se află, de trei veacuri, un han: Hanul Ancuței.

Cel vechi, clădit în secolul al XVIII-lea, avea să dureze până în 1819, atunci când vornicul Ștefan Catargiu primește învoială din partea domniei să construiască târguri și iarmaroace. Prin urmare, înalță un han nou, așezat în calea drumurilor comerciale, fiind loc de popas pentru negustori și călători. La începuturi avea doar câteva odăi pentru călătorii osteniți, un grajd și o curte interioară mereu plină de carele încărcate cu poveri ale negustorilor.

Hanul Ancuței a fost preluat de Casa Rurală, în contul unor datorii pe care le avea Nicolae Calimachi Catargi. În anul 1920, Casa Rurală a vândut hanul pentru 12.900 lei. În forma sa originară, Hanul Ancuței a existat până în anul 1943, când proprietarii l-au demolat în cea mai mare parte pentru că nu puteau plăti impozitele și nici nu avea posibilitatea materială de a-l întreține. Deși s-a propus ca să fie preluat de Oficiul Național de Turism pentru a-l transforma în loc de popas pentru tineretul pornit în drumeție pe Valea Moldovei, din cauza războiului, nu s-au găsit fondurile necesare. Astfel, o perioadă, în locul hanului au existat doar niște ziduri în ruină și pivnița.

În perioada 1957-1960, autoritățile au dispus reconstrucția hanului după planurile existente la Arhivele Statului din Iași. Prin Decretul de Expropriere nr. 639 din 29 iunie 1967, hanul, care avea inițial o suprafață construită de 164 mp, a fost expropriat în beneficiul statului, cu scopul reconstruirii vechiului Han al Ancuței. Imediat după expropriere, a fost demolat în întregime, păstrându-se din vechiul han numai podeaua și beciul. Pe locul vechiului han a fost ridicată o nouă construcție, care respecta linia tradițională și de arhitectură specifică secolului al XVIII-lea și care a căpătat aceeași destinație de han, tocmai pentru conservarea spiritului sadovenian moldovenesc.

Hanul a fost restaurat din nou în anul 1999, el căpătând o înfățișare autentic românească, fiind improvizate aici mici expoziții de costume populare specifice zonei, precum și de obiecte din ceramică sau din lemn.

În partea dreaptă a intrării, chiar lângă ușă, a fost amplasată o placă de marmură pe care scrie următorul text: „Pe locul vechiului han ce s-a ridicat în anul 1718 și risipit cu ani în urmă s-a clădit, cinstindu-se slova românească a marelui Sadoveanu, noua construcție. Fie să rămână loc de vrăjit popas și desfătare sufletească pentru toți călătorii pământeni sau veniți de pe alte meleaguri“.

În vremurile în care vinul era așa de mult că nu mai pridideau gospodarii să-l pună în butii, Hanul era renumit nu doar pentru Ancuța cea rumenă în obraji, ci și pentru mâncărurile, ulcelele cu vin și petrecerile de la care nimeni nu se putea lăsa luat cu binișorul.

Mihail Sadoveanu descrie astfel timpurile de legendă ale hanului: „Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii, doborâți de trudă și de vin, se ridicau alții de prin cotloanele hanului. Ș-atâtea oale au farmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Și, la focuri, oameni încercați și meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori pârpâleau clean și mreană din Moldova. Iar Ancuța cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată și de vicleană, umbla ca un spiriduș încolo și-ncoace, rumănă la obraji, cu catrința-n brâu și cu mânicile suflecate: împărțea vin și mâncări, râsete și vorbe bune.”

Și dintre bucatele astea răzășăști, unora li s-a dus vestea în veac. Cum e, bunăoară, rața umplută cu sarmale. Dar nici cu pieptul de rață gătit moldovenește nu te faci de rușine. Este o rețetă foarte îndrăgită pe plaiurile răzeșilor, carnea de rață potrivindu-se cel mai bine cu o varză călită acrișoară.

Pentru început se pune carnea de rață într-un baiț obținut din iaurt, muștar, sare, oțet și usturoi. Se crestează carnea din loc în loc ca să intre bine aromele și să se facă mai repede. Se lasă așa să se hodinească, cam 12 ore, apoi se scurge bine de baiț și se pune în cuptor să se rumenească. în timpul acesta se face varza. Se călește cu ceapă, piper boabe, câteva foi de dafin și este fiartă în borș de putină, cât să-i dea un gust acrișor.

Se servește cu mămăliguță, ardei iute și câteva fire de pătrunjel verde. Merge bine și o ulcică cu vin sau un păhărel de țuică.

Surse: Simona Lazăr – „Rețeta zilei” și wikipedia.ro

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*