Cărțile dejenilor: Elena Mereuță – Poemele unui oraș absent

Cărțile dejenilor: Elena Mereuță – Poemele unui oraș absent

A devenit o evidență faptul că poezia poate fi scrisă, astăzi, online, oriunde și oricând, pe un blog sau pe facebook, între două căutări pe instagram și o rapidă conversație pe chat. Se poate salva, se poate abandona, puțin contează. Produsul a fost livrat și uitat. Nu insist asupra verbelor văzut și citit. Nu interesează pe nimeni. Se contabilizează doar like-urile primite și comentariile. Dacă sunt. Dacă nu, e bine oricum, căci virtualul este atotcuprinzător și înghite tot. Pe nemestecate.

Cam așa și-a conceput Elena Mereuță „jurnalul”: un ciclu de versuri și aforisme postate aproape zilnic pe pagina grupului de cenacliști dejeni (Cenaclul „Radu Săplăcan”), găzduit de facebook. Jurnal salvat de futilul rețelei sociale prin printarea acestuia sub forma unui volum, de către Editura ASTRA-Dej. Pentru că, „au vrut: Radu, Zorin și Dani. Elena, nu.”

Un jurnal din care lipsește orașul în sine, deși titlul face referință la Dej: o urbe tipic ardelenească, dormitând între coperțile istoriei, dar capabilă încă să mimeze câteva detalii din realitatea unei civilizații contemporane. Un oraș pe care autoarea nu e interesată să-l descopere, nici să-l descrie, dar care evocă, filă cu filă un cadru existențial, aparținând unei lumi prin excelență predispusă la bovarism. O lume în care ea, femeia-poet, se simte captivă.

Prin urmare, tot ce poate face Elena Mereuță, asemenea unui martor înfiorat de prezența atâtor ziduri provinciale, în „orașul în care/ nu se întâmplă niciodată…/ nimic…” e să privească înspre sine, spre interior. Acolo, în profunzimi, memoria asociativă germinează impresii, face să iradieze amintiri, proiectează reverii sumbre sau senine, toate amestecate într-un spațiu care-și pierde dimensiunea și devine ireal. Nu fantastic, pentru că imaginația nu a fost hrănită suficient, dar ireal prin modul în care poeta apelează la elemente fluide și la anotimpul crepuscular prin excelență, toamna.

Prin această lume nestatornică, acvatică și curgătoare, circulă anumite cuvinte şi modulaţii lexicale (cai, zăpadă, „apă umbrită de noroi”, gheață, fluturi, cearcăn, „sete albă”, „somn de greier”, „iarbă trează”, „frig albastru”, „cimitir de sănii înghețate”, „galopul strâns în pleznituri de bice”, „cerul unde curg anotimpurile”, „străine păsări” etc.), care alimentează paginile cu o tensiune lăuntrică ce devine de-a dreptul devastatoare. Mai ales atunci când poeta are revelația spulberării viselor, ca şi pe cea a inutilității oricărei căutări dincolo de orizonturile modestelor și amăgitoarelor fericiri cotidiene. Revelații destăinuite și prin fraze etichetate ca „aforisme” și care nu-și aveau rostul în volum. Internetul pe plin de „poptămași” care strănută zilnic către lume panseuri „ce din coadă au să sune”. Ori, Elena Mereuță este valoroasă prin poeziile sale, nu prin niște construcții artificiale, care deși urmează un raționament corect, ajung, pornind adesea de la premize false, la o concluzie discutabilă din punct de vedere teoretic. Și logic.
La fel de dureroasă este şi „liniştea goală” de care se teme poeta şi pe care o descoperă în orice răsfrângere imaginară a clipei prezente, „într-o nesfârșită rătăcire/ peste văile lacrimilor”. La capătul acestei chinuitoare căutări ale unor sensuri şi noime care, poate, nici nu au existat vreodată, poeta se regăseşte pe sine (totuși!), cu toată acea forţă magică pe care o au numai cei care îşi asumă lăuntrica luptă cu proprii lor demoni: „Arde în mine/ toată puterea lumii… / poate târziu / voi ajunge / pe o colină stelară, / să-mi odihnesc / umilința, / căci nestatornică / a fost umbra mea, / printre voi, / prieteni, / și pretutindeni / tăcerea m-a luat de mână…”

Elena Mereuţă scrie poezie, „între cuvintele singure”, de multă vreme, dar opţiunile viitoare ale poetei nu sunt previzibile. Şi, chiar dacă ea este convinsă că drumul de la vis la eşec nu este lung și este repetabil, volumul „File de jurnal din Dej”, explorând toposurile alienării şi singurătăţii, denotă inteligenţă literară şi fineţe a expresiei: „EU, o cutie poștală furată/ adun pentru sufletul meu blândețe./ cuvinte frumoase/ scrise chiar de mine/ către alții/ așa cum nimeni/ n-ar putea să-mi trimită…”

„File de jurnal din Dej” este un volum de o enormă delicateţe și puritate sufletească. Care nu are nimic de-a face cu un eșec. Sau cu „o cutie poștală furată”.

Magdalena Vaida

One Comment

  1. Ciura Elena-Valeria

    Profundă analiză psiho-lirică a sufletului și motivației poetei noastre, Elena Mereuță.Cum se zice, ați atins cel mai sensibil ,,loc,,pe care-l ține la distanță de realitate, construindu-și o lume în care nu o pot atinge banalitățile…Mulțumim pentru eseu, d-na Magdalena Vaida!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*