Femeia prerafaelită, frumusețe și modernitate

Femeia prerafaelită, frumusețe și modernitate

La jumătatea secolului al XIX-lea, în timpul domniei reginei Victoria, pictura engleză se afla într-un impas creativ. Ca o formă de reacție, Hunt, Millais și Rossetti, trei tineri de la Royal Academy, fondează ”Confraternitatea Prerafaelită”, cu dorința de a da naștere unei noi forme de pictură. Ambiţia lor? O pictură neinspirată de Renaştere, ci de autenticitatea artei medievale, practicată înainte de Rafael. De aici, aceste femei înalte, subţiri, cu profil roman, cu buze roşii şi cărnoase, ce par să promită voluptate, categoric, puţin maleabile.

Prin urmare, imaginea femeii pe care o propune arta prerafaelită este una cu ochi strălucitori, cu părul liber, învolburat şi care ne priveşte cu intensitate din picturi. Nu tristă, dar nici veselă, plină de pasiune, are o fascinaţie neliniştitoare, care captează atenţia, rămânând totuşi îndepărtată, distantă, impersonală… Cu caractere puternice, protagonistele artei prerafaelite au dat naştere, în mod firesc, unui stil feminin – părul în flăcări, buze pline, haine moi, ţesături cu flori – niciodată demodat.

Frumusețe și modernitate

Protagonistă a unei arte povestite prin intermediul miturilor medievale şi personajelor literare, femeia prerafaeliţilor ieşea din stereotipul victorian al frumuseţii blonde şi copilăroase pentru a intra în istoria figurilor reale: portrete care nu surprindeau numai farmecul, ci captau personalitatea.

Carol Jacobi, curatoarea secţiunii Arta britanică de la Tate Britain, explica în The Guardian cum a pictat Dante Gabriel Rossetti portretele: “… cu maxilare puternice, păr bogat, autosuficienţă. Gustul lui nu era împărtăşit de toată lumea: mulţi critici le-au declarat urâte. Dar Rossetti a avut mulţi urmaşi şi acest aspect voluptuos, gânditor şi hotărât a devenit un nou ideal de frumuseţe”.

La apariţia unei roşcate cu părul lung, eterică fără a fi artificială, flexibilă (fără a fi uşoară) şi îmbrăcată în haine fluide, imposibil să nu te gândeşti la prerafaeliți. Un exemplu este Florence Welch, simbolul grupului rock britanic Florence+ The Machine, cu alură visătoare, care evocă perfect celebrele “bombe”, cum supranumeau artiştii acele femei magnetice şi care iubeau cu adevărat.

Bineînțeles, parabola prerafaeliților nu poate fi ruptă de drama existențială a celor doi mari protagoniști, Dante Gabriel Rossetti (1828-1882) și Elizabeth Eleanor Siddal (1829-1862).

Poeta şi pictorița Elisabeth Siddal, regină între “bombe”, descoperită de Rossetti, a fost modelul multor artişti ai Asociaţiei, iar în 1860 a devenit soţia artistului. El i-a cultivat dragostea pentru pictură, împotriva curentului privind scepticismul timpului faţă de arta feminină. Câţiva doctori au sfătuit-o pe Siddal să abandoneze şevaletul, diagnosticând-o (fără nicio dovadă) cu o scolioză accentuată, dar Dante a fost de neclintit: Liz a continuat să picteze.

Cunoscută și sub diminutivul Lizzie, a fost descoperită de Walter Howell Deverell. Înainte de a deveni soția lui Dante Gabriel Rossetti, i-a fost model. Se spune că în realitate avea un caracter puternic și nu era deloc o femeie „eterică”, așa cum au idealizat-o pictorii. Deși îndrăgostit de ea, Rossetti s-a temut să o prezinte părinților săi, deoarece Siddal provenea dintr-o familie cu origini umile, căsătorindu-se abia după 10 ani de conviețuire agitată.

Moartea sa a atras într-un imens scandal familia Rossetti. Siddal s-a sinucis cu o doză de laudanum la un an după căsătorie și după nașterea unui copil mort. În epocă, sinuciderea era considerată imorală și ilegală.

În lucrările sale, Rossetti o reprezintă deseori pe Siddal. Pictorul Ford Madox Brown scria în Jurnalul său: ”Elizabeth era o icoană obsesivă din multe tablouri ale prerafaeliților și prima între sublimele «Ofelii» ale lui John Everett Millais”.

Dacă dragostea unui artist poate fi profundă, ea poate fi şi schimbătoare. Acelaşi Dante Gabriel Rossetti, îndrăgostit nebuneşte de prostituata Fanny Cornforth, o alege ca muză şi amantă, iar după moartea lui Liz, convieţuieşte cu ea şi o abandonează apoi la rangul de simplă servitoare.

Nici una n-a fost totuşi mai puternică decât pasiunea dintre Jane Burden (modelul şi soţia lui William Morris) şi Rossetti, care spunea despre ea: “O frumuseţe ca a ei este genială”.

Hainele ei lungi, ample şi elegante, fără guler sau corset, vor deveni moda populară a grupului: cu ţesături preţioase şi imprimate – ca acelea dragi mişcării Arts&Crafts – femeia putea în sfârşit să fie frumoasă fără rochii cu corset, fără paiete. O anecdotă afirmă că pe aceste baze, în 1893, artiştii şi designerii au lansat Healthy and Artistic Dress Union (Uniunea pentru îmbrăcăminte sănătoasă şi artistică). Hainele mai sănătoase şi uşoare au invadat piaţa modei, ispitindu-le pe femeile care s-au identificat cu “noua doamnă”.

Între 1871 și 1877, Rossetti lucrează la opt tablouri diferite cu aceeași temă: mitică Proserpina, fiica zeiței Ceres, răpită de Pluton ca să fie regina infernului, dar care a primit permisiunea ca o jumătate de an să trăiască pe Pământ și cealaltă jumătate în iad. Prin acestă abordare picturală a mitului, Rossetti face aluzie la propria aventură de dragoste cu Jane Burden. Asemenea Proserpinei, și Jane este, într-o anumită măsură, prizoniera căsniciei sale și poate evada doar pentru scurt timp pentru a se întâlni cu iubitul ei, care îi oferă posibilitatea să iasă la lumină.

Povestea frumoasei Ofelia

Tragică, romantică, celebră. Dar în 1852 nu avea acelaşi succes…
Cine a fost pictorul care, în 1851, a petrecut cinci luni pictând-o pe malul râului Hogsmill din Surrey?

John Everett Millais, devotat reproducerii unei naturi realiste – ca orice prerafaelit – a pictat un fond realist pentru celebra sa Ofelia. La Londra, Liz Siddal a pozat pentru Ofelia în timpul iernii, întinsă într-o cadă, sub nişte lămpi care s-au stins, provocându-i o bronşită, iar lui Millais aducându-i o “amendă” de 50 de lire sterline, cerută de tatăl lui Siddal ca despăgubire.

Prezentată în 1852, tabloul n-a fost apreciat de critici. Times a declarat-o chiar “perversă”. Dar valoarea ei estetică a făcut să fie citată de Salvador Dali ca exemplu al dragostei sale pentru această artă: “Pictorii prerafaeliţi au adus în operele lor femei radioase care, în acelaşi timp, sunt cele mai dorite şi cele mai înspăimântătoare”

Frumoase şi teribile? În Japonia, unde Ofelia este foarte iubită, nu există dubii: într-o expoziţie din 2008 imaginea ei n-a fost aleasă pentru promovare, din teamă că “puterea” ei le va inspira pe tinere să se sinucidă.

Surse: A. C. Faxon: Dante Gabriel Rossetti (Ed. Phaidon, Paris 2001), artenciclopedia.com, wikipedia.org, jurnalul/antena3.ro

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*