22 aprilie 2020, „România normală”: după cinci săptămâni de incertitudine, cinci săptămâni cu vid de reglementare, în care fiecare a făcut ce a vrut, Ministerul Educaţiei dă un semn de viaţă şi vine cu un răspuns la întrebarea de pe buzele tuturor „cât sunt închise şcolile, ce se întâmplă cu educaţia copiiilor?”
Începând de ieri, orele se vor desfăşura în mediul online, iar elevii au obligaţia să participe. Şi în lipsă de alte informaţii, din textul ordinului semnat de Monica Anisie deducem faptul că neparticiparea atrage după sine consemnarea absenţelor. Fiind în „România normală”, aţi spune probabil că, dată fiind obligaţia, elevilor care nu au posibilităţi le-au fost asigurate un device electronic şi internet? Dar, nu. Obligaţia de a lua „toate măsurile necesare pentru facilitarea accesului” este, conform ordinului de ministru, în sarcina părinţilor. Ca să înţelegeţi mai bine nivelul beznei de pe strada general Berthelot: printr-un act normativ, părinţii au devenit titulari ai obligaţiei corelative dreptului elevilor de a avea acces la educaţie. Şi mai râdeaţi de Liviu Pop când a zis că „educaţia este gratuită pentru elev, deoarece plătesc părinţii”. În realitatea paralelă în care trăiesc mai marii din educaţie, toţi elevii români au sau ar trebui să aibă o tabletă sau un laptop şi acces la internet. Asta în ţara în care un om din cinci este în risc de săracie, iar peste 2.5 milioane de suflete trăiesc în săracie severă, de pe o zi pe alta. Ce fac Monica Anisie şi Guvernul României pentru copiii care nu îşi permit efectiv să participe la orele online? Nimic. Ba mai mult, se spală pe mâini.
Prin ordinul emis ieri, Ministerul Educaţiei a aruncat pisica în curtea inspectoratelor şcolare, responsabile acum să identifice soluţii pentru dotarea cu echipamentele necesare a elevilor care nu au. În „România normală”, egalitatea de şanse în educaţie se asigură prin mila operatorilor economici, care donează care şi cum pot tablete şi laptopuri. Dar este asta cu adevărat normalitatea? Poate fi aşa asigurat accesul egal la educaţie?
Dacă într-adevăr educaţia ar reprezenta o prioritate, aşa cum se tot afirmă pe la conferinţe şi chermeze, încă din prima zi în care şcolile au fost închise ministerul ar fi dat drumul la o statistică naţională: câţi elevi nu au laptop/tabletă; câţi elevi nu au acces la internet. Se putea realiza în maximum o săptămână, de sus în jos: minister – inspectorate – şcoli – diriginţi. Şi după ce exista o radiografie, în regim de urgenţă se demara un program naţional de achizţii, iar fiecare copil care avea nevoie primea un device electronic şi un router portabil de internet. Ca să nu iasă discuţii, am transmis acest punct de vedere conducerii ministerului încă de la mijlocul lunii martie. Dar pentru asta era nevoie de voinţă politică, responsabilitate şi interes. Exact ce am zis mai sus, citeam zilele trecute că s-a întâmplat în Noua Zeelandă. În Norvegia pe de altă parte, vorbeam cu un director din ministerul lor de resort, încă dinainte de pandemie autorităţile locale le ofereau elevilor fără posibilităţi laptopuri şi acces la internet, iar acolo unde încă era cazul primăriile au făcut achiziţie de urgenţă şi au dotat elevii încă din prima săptămână în care şcolile au fost închise. Ce se întâmplă în aceste săptămâni, poate ne dăm sau nu seama, nu face decât să adâncească clivajele deja existente. Pentru copiii din familii fără posibilităţi, care nu au cum să participe la orele online acum obligatorii, discriminarea va fi dublă: (1) nu vor putea ajunge la şcoală pentru că vin dintr-o familie fără posibilităţi, iar statul se spală pe mâini; (2) dacă ordinul ministrei Anisie este interpretat în litera lui, vor primi absenţe şi vor ajunge poate inclusiv să piardă bursa socială sau de studiu, care pentru mulţi era o sursă importantă de venit.
Se pare că aceasta este „România Educată” a lui Klaus Iohannis, Ludovic Orban şi Monica Anisie: o ţară în care educaţia este rezervată exclusiv celor din familii cu posibilităţi, unde statul favorizează clivajele şi lipsa egalităţii de şanse; pe scurt: se descurcă cine poate. Îmi pare rău, privind retrospectiv, că am investit timp de-a lungul a doi de ani de zile pentru grupuri de lucru, dezbateri regionale şi întâlniri tematice în cadrul iniţiativei prezidenţiale. Din păcate, proiectul Preşedintelui Iohannis s-a dovedit a fi o simplă formă fără fond, ne întâlnim şi dezbatem pentru ca lucrurile să rămână la fel. Dacă ar fi existat cu adevărăt voinţă politică pentru ca România Educată să nu fie doar un slogan de campanie, acum elevilor cărora soarta le-a întors spatele le erau deja asigurate instrumentele de care au nevoie ca şi pentru ei să continue educaţia. Sau, cel puţin, Monica Anisie ar fi fost deja demisă pentru monstruozitatea de ordin emis ieri.
Alexandru MANDA pe blogurile adevărul.ro
Alexandru Manda are 20 de ani și este student la Facultatea de Drept a Universității din București. Implicat în viața civică încă de la 14 ani, Alexandru este unul dintre membrii fondatori ai primei asociații de elevi din România, Asociația Elevilor din Constanța, a cărei președinte a fost între 2015 și 2018. În calitate de activist, acesta a dovedit că elevii pot fi un vector al schimbării în educație, fiind o voce pe care decidenții trebuie să o ia în serios. Alexandru visează la o Românie unde dezbaterile în spațiul public se vor purta argumentat, iar cei implicați vor avea puterea de a ieși din zona de confort sau propria bulă. Nu în ultimul rând, visează că într-o bună zi echitatea în educație va exista și în practică, iar statul va asigura pentru fiecare copil al țării accesul liber la un învățământ de calitate. Iar autoritățile, centrale și locale, vor înțelege că educația este cea mai importantă investiție pe termen lung.
