9 octombrie – Ziua Comemorării Holocaustului în România
Capitolul cel mai sumbru al Holocaustului în România, l-au reprezentat deportările. Acestea au început masiv la 9 octombrie 1941, când mii de cetăţeni ai României au fost luaţi de la casele lor şi îmbarcaţi în trenurile morţii sau trimişi pe jos prin ploaie şi zăpadă, zeci, sute de kilometri, în teritoriul dintre Nistru şi Bug, aflat sub administraţie românească. Pe drum, ca de altfel şi în Transnistria, foarte mulţi evrei au murit datorită tratamentului inuman la care au fost supuşi sau prin împuşcare. Un alt ciclu dureros al deportărilor l-a constituit cel din Transilvania de Nord, aflată sub ocupaţie maghiară.
Ziua Holocaustului în România, a fost instituită printr-o hotărîre de Guvern, la propunerea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. Ziua Holocaustului a fost marcată pentru prima dată oficial în România în 2004. În Holocaustul din România şi-au pierdut viaţa între 200 şi 400 de mii de evrei.
Ghetto-ul din Dej, o pagină întunecată din istoria oraşului
Viața prosperei și pașnicei comunități evreiești dejene (care a reprezentat 26% din populația orașului), având drept liant spiritual Marea Sinagogă construită în 1907, a fost brutal întreruptă odată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial și ocuparea Transilvaniei de Nord în 1941, de către armatele hortyste. 
Imediat după transferul de putere, la Dej a luat fiinţă o „comisie specială” având drept scop urmărirea activităţilor „pro-comuniste” a cetăţenilor oraşului. La „recomandarea” comisiei, au fost arestaţi şi 15 tineri evrei. După câteva ore lungi şi chinuitoare de interogatoriu, cinci dintre ei au fost eliberaţi. Ceilalţi zece au fost trimişi în lagărele de concentrare din Garany şi Kistarcsa, de unde au reuşit să evadeze, în felul acesta scăpând de deportarea în Auschwitz.
La 27 iulie 1942 au fost „mobilizaţi” 287 de bărbaţi din judeţul Someş (care au constituit regimentul 110/34), bărbaţi cu vârste între 25 şi 40 de ani, 70 fiind dejeni. Printre aceştia s-au aflat şi cei doi fii ai rabinului din Dej, rabi Haim Baryh Paneth, preşedintele Curţii de judecată din oraş şi rabi Menahem Mendel Paneth, care cu un an mai devreme fusese numir rabinul oraşului Huedn. Evreii au fost trimişi la muncă în Ucraina,unde trebuiau să degajeze terenurile minate, în condiţii de înfometare sistematică, pe un ger cumplit. Din cei trimişi în Ucraina, au supravieţuit 37.
În 1944, la începutul lunii aprilie, sub pretextul schimbării cartelelor de alimente, conducerea comunităţii evreieşti din Dej a fost însărcinată cu întocmirea unei liste amănunţite a tuturor evreilor din oraş. Lista cuprindea 3.266 de nume şi a constituit începutul terorii. După o preluare foarte exactă a întregului inventar, la 21 aprilie, au fost închise toate fabricile şi atelierele evreilor şi magazinele ce le aparţineau.
Sub conducerea administrativă a prefectului Béla Bethlen, judeţul Someş a fost reprezentat la conferinţa din 26 aprilie de la Satu Mare, de adjunctul de prefect, primarul Dejului, primarul Gherlei, şefii de poliţie din Dej şi Gherla şi comandatul jandarmeriei. Obiectivele şi deciziile acestei conferinţe au fost comunicate ofiţerilor şefi ai serviciului civil, jandarmeriei şi poliţiei din judeţ la o întâlnire specială convocată la 30 aprilie. Ca şi în alte părţi, acţiunea de ghetoizare a început la 3 mai.
La 3 mai 1944, la ora 3 dimineaţa, tuturor evreilor din Dej li s-a interzis să-şi părăsească domiciliile, după care, în decurs de trei zile au fost trimişi în ghetto-ul „amenajat” în pădurea Bungăr,“loc al durerii” descris în tușe sumbre de scriitorul Singer Zoltan în cartea sa “A fost odată un Dej”. În aceste trei zile, agenţii siguranţei au intrat în fiecare casă evreiască dând familiilor un răgaz de 30 de minute să ia cu ei hrană pentru 3 zile. După ce au fost adunaţi în Bungăr, li s-au confiscat hainele şi obiectele pe care le aveau în bagaje.
Ghetoul din Dej a cuprins cea mai mare parte a evreilor din judeţul Someş, fiind printre cele mai mizere din Transilvania de Nord. Aici, într-un spațiu înconjurat de sârmă ghimpată, au fost înghesuiți și torturați bărbați, femei, copii și bătrâni, adunați de-a valma din oraș și din localităţile: Beclean, Beudiu, Bobâlna, Icloda, Ileanda, Târgu Lăpuş,Mica, Reteag, Şintereag, Urişor şi Uriu. Zilnic, spre satisfacția torționarilor, ghetto-ul își primea porția de sânge, lacrimi și moarte. În momentul de vârf, ghetoul cuprindea 7.800 de evrei, inclusiv cei 3.266 de evrei din oraş.
Cei mai norocoşi dintre locuitorii ghetoului se adăposteau în barăci improvizate, ceilalţi fie în corturi făcute manual, fie trăiau sub cerul liber. Condiţiile sanitare din ghetou erau deplorabile, ca şi serviciile de bază şi aprovizionarea. Apa adusă în cisterne, mereu în cantitate insuficientă, era distribuită sub o ploaie de lovituri. Mâncarea era la fel de puţină, porţia de pâine fiind de 160 de grame pe zi de persoană.
Ghetoul, încercuit cu sârmă ghimpată, era păzit de poliţia locală, ajutată de o unitate specială formată din 40 de jandarmi, adusă de la Zalău. Comanda supremă a ghetoului se afla în mâinile unui “agent guvernamental”. Administraţia internă a ghetoului a fost încredinţată (formal) Consiliului Evreiesc, compus din liderii respectaţi ai comunităţii locale: Lázár Albert (preşedinte), Ferenc Ordentlich, Samu Weinberger, Manó Weinberger şi Andor Agai. Dr. Oszkar Engelberg era medicul şef al ghetoului, iar Zoltán Singer era reprezentantul economic responsabil cu aprovizionarea. Câţiva evrei au reuşit să scape din ghetou. Printre aceştia s-a aflat rabinul József Paneth din Ileanda Mare, care, împreună cu nouă membri ai familiei sale, se pare că a reuşit să ajungă în siguranţă în România.
Au început apoi, deportările. Trenurile morții au plecat pe rând din gara Dej, în 28 mai (3.150 de persoane), 6 iunie (3.160 de persoane) şi 8 iunie 1944 (1.364 de persoane), spre lagărele de exterminare naziste şi, puțini au fost cei care s-au mai întors, aducând cu ei amintirea unor orori care, povestite, par de domeniul ficțiunii. Dar ele s-au petrecut aievea, în secolul XX, spre rușinea unei omeniri pretins civilizată!
Tocmai de aceea, memoria colectivă are datoria de a ne reaminti mereu și mereu aceste orori, ca un auxiliar al vigilenței față de orice manifestare a intoleranței și extremismului de orice fel. Mai ales acum, într-o Europă bulversată, teren propice pentru ascensiunea unor noi ideologii fasciste.
“Să nu uitați” – spun marile muzee ale Holocaustului. Să nu uitați niciodată milioanele de bărbați, femei și copii uciși pentru “vina” de a se fi născut, să nu uitați o crimă împotriva omenescului din om, împotriva faptului că oamenii există și au dreptul, fundamental, de a fi diferiți.
Să nu uităm! – este datoria noastră, a tuturor, nu doar a supraviețuitorilor. O datorie de onoare față de martirii secolului trecut, pentru a împiedica întoarcerea ororii, oricare ar fi amploarea, forma sau chipul pe care îl ia.
M. Vaida
