„Ador pantofii cu sclipici. Sunt atât de drăguți… În plus fac ca orice fată/femeie să arate super!Am mulţi pantofi cu sclipici…. Upsss m-am îndrăgostit de pantofii cu sclipici…. Pantofii cu sclipici sunt cei mai eleganți pantofi! Îi adooor! Sclipiţi în continuare… pup:* :* :*” – scrie Diva Modei, o adolescentă de 16 ani din Suceava pe blogul ei (blog diva modei).
Ei bine, nu ştiu dacă o astfel de declaraţie, sinceră şi naivă, în acelaşi timp, e de râs sau de plâns. Are rost să-i spun că: nu fata mea, nu pantofii cu sclipici fac să arate bine o femeie ci, eleganţa? 
O eleganţă ce rezultă dintr-o îmbinare armonioasă între ţinuta vestimentară şi accesorii, plus o anumită atitudine, vizibilă în mişcările persoanei şi limbaj.
Sclipiciul e pentru maneliste şi piţipoance, fetiţă dragă, specii urbane de mare actualitate, care promovează un stil vestimentar orbitor, specific show-biz-ului. În cazul lor, frumosul se traduce prin mult, foarte mult şi foarte strălucitor. Fie zi sau fie seară, aceste doamne sunt ticsite de inele, pe toate degetele, cercei, lanțuri mari și lănțișoare multe. 
Ceasurile, brațările, curelele, cârlionții, bluzițele, pantalonii, gecile, cizmele, sandalele sau rochiile sunt ornate, evident, cu cristale, zale aurii, perluţe sidefii, paiete rozalii etc. Pentru ele, calitatea se măsoară în cantitatea de sclipici distribuita pe o suprafață cât mai mare a ținutei, dar şi pe unghii şi pe buze. La o rochie de seară, designul nu este conceput în funcție de proporțiile celei care o poarta, ci în funcție de gradul de împopoțonare al materialului textil. Volanele şi zorzoanele de tot felul întregesc invariabil ținutele celor care iubesc acest mod de exprimare vestimentară. Echilibrul între formă, conținut și context lipsește cu desăvârșire, aşa cum, tot cu desăvârșire lipsește și latura estetică. Iar cuvântul care defineşte acest stil țipător, este: vulgar!
În excelenta carte „La limita vulgarităţii” de Philippe Tretiack şi Helene Sirven, vulgaritatea desemnează „tot ceea ce e lipsit de distincţie, tot ce despoaie, tot ce agresează bunul-gust”.
Istoria vulgarităţii se naşte în Franţa, la 1800, sub pana unei celebre baronese preromantice. Madame de Stael îşi arogă acest termen perfect pentru a denunţa parveniţii postrevoluţionari (Revoluţia franceză din 1789), maniera lor de a se îmbrăca, de a vorbi, de a scrie, de a gândi, de a acţiona, criticând totodată egoismul şi pragmatismul lor înverşunat, vedetismul şi risipa ce-i înconjoară. Vă sună cumva cunoscut?
Cu siguranţă, da.
Atâta doar că astăzi, vulgaritatea este simptomul unei societăţi vedetizate şi stratificate ce isterizează raporturile dintre individ şi grup, iar televiziunea, presa, internetul sunt tărâmurile privilegiate ale vulgarităţii părerilor schimbătoare.
