Faptul că mediul construit din localităţile românești, în care ne petrecem cea mai mare parte din viaţă, este abuzat de administraţiile locale sau investitori nu mai este o noutate. Atâta doar, că în marile orașe, dreptul la arhitectură, peisaj și urbanism este tot mai bine apărat de ONG-uri sau organizaţii profesionale. Ba, până și în mediul rural încep să apară tot mai multe iniţiative de protejare, chiar dacă sunt, deocamdată, concentrate pe conservarea propriei identităţi.
În schimb, orașele mici din România, cele sub 50 000 de locuitori, rămân „uitate”, fiind la cheremul celor cu puterea de a construi, oriunde şi oricum. În cele aproximativ 250 de orașe mici din România, dreptul la arhitectură, urbanism și peisaj este o utopie. Evident, aceasta nu este singura problemă a respectivelor orașe, lipsa multor servicii, a dotărilor publice, a locurilor de muncă fiind omniprezentă în aceste locuri. Lipsa unui mediu construit de calitate și, prin urmare, a unei calităţi mai bune a vieţii, face parte însă din cercul vicios care duce la îmbătrânirea populaţiei, la depopulare și, în final, la moartea acestor orașe.
Inclusiv atunci când se fac paşi spre modernizare, de cele mai multe ori rezultatele sunt discutabile, dacă nu dezastruoase. Se betonează şi se asfaltează în draci, se raşchetează spaţiile verzi, se lărgesc străzile (ca să facă loc de parcare maşinilor), se îngustează trotuarele, se taie copacii din aliniamentul stradal. Apoi, iarăşi se sparg străzile, se toarnă asfalt din nou, se pun alte pavele şi tot aşa, la infinit… cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Din banii noştri, din bani europeni (la care tot noi cotizăm). Miliarde şi miliarde înghiţite an de an de gaura neagră numită infrastructură.
Tot spre deosebire de oraşele mari, unde conştiinţa civică prinde cheag cu succes, în mica provincie oamenii refuză să vadă că războiul împotriva spaţiilor verzi, este practic un război împotriva lor ca cetăţeni. Pentru că, ne mai existând spaţii verzi, nu mai este aer curat, nu mai putem respira şi ne înecăm cu praf de pe asfalt şi cu miros de benzină şi motorină de la maşini.
Este foarte adevărat că majoritatea locuitorilor din mica provincie sunt abia la prima sau a doua generaţie de urbanizare, fără conştinţă cetăţenească şi fără conştiinţă ecologică. Nu-i interesează că nu mai sunt grădini, că se tund parcurile cu drujba, că nu mai este iarbă verde, că nu sunt flori şi copaci. Din perspectiva lor contează doar „că arată bine” pavelele, că au unde-şi parca maşinile şi că oraşul, spre deosebire de „sat”, e piatră, asfalt şi beton!
Prin urmare, nimic mai „cool” decât să te uiţi la copacii asfaltaţi, brand românesc 100% , iar dacă arată ciudat, obişnuiţi-vă cu ideea că odată uscaţi, aceştia vor dispărea definitiv din peisajul urban.
Şi dacă ăia de-afară fac nişte parcuri cât un sat de-al nostru, să fie ei sănătoşi, că noi ne putem lăuda cu cele mai asfaltate oraşe din Europa, ei, nu! Pe banii şi pe sănătatea noastră, chiar dacă un arbore e capabil să reţină într-un an, 20 de kilograme de otravă din aer! Sâc!
DoubleM
