Până să-mi iau zborul din cuibul natal, îi priveam pe românii care-și îndesau bagajele în calele avioanelor low-cost, direcția Spania, cu o serioasă doză de milă. Îi compătimeam pentru alegerea făcută. Pentru destinația aleasă. Pentru orele chinuitoare, în unele cazuri și umilitoare, de muncă ce urma să fie depusă în folosul patronatului iberic. Și toate astea fiindcă Spania nu mi s-a părut niciodată o țară propice unei relocări mai lungi de 2 săptămâni. Şi aia petrecută musai la plajă, obligatoriu într-un oraș mare (doar două opțiuni normale se încadrează în tipar – Valencia și Barcelona, cu o excepție de la Mediterană pentru Madrid!), plin până la refuz de turiști de toate națiile și culorile, de baruri animate, muzee ofertante. Pe scurt, opțiuni nelimitate de ucidere a timpilor morți dintre o baie de soare diurnă și o beție zdravănă nocturnă.
Fără să despic firul nevrutului și al făcutului în patru, iată-mă așadar, la mijloc de septembrie, ajunsă la marginea ținutului andaluz. Fumând nevrotic o țigară mentolată, în fața aeroportului din Malaga. Cocoțată pe ditai geamantanul burdușit de haine (pe care încă nu le-am purtat!) şi luptându-mă cu un prim atac de panică. Cadou de bun venit oferit, la pachet cu multă gălăgie, de minunata țară în care mă hotărâsem să locuiesc. O vreme.
Dacă vă va bate vreodată gândul plecării pe umăr și aveți deja stomacul călit de experiențe turistice la limita imposibilului, presupun că vă veți dori liniște și pace, nicidecum agitație urbană, blițuri japoneze și glume nemțești. Așadar, subliniez: doar în cazul în care aveți peste 45 de ani, v-ați reglat conturile cu orice ați înțelege prin viață socială activă, aveți de crescut o mică ciurdă de prunci zglobii, iar visul de confort familial/financiar maxim se traduce printr-o viluță cochetă, la malul mării, cu un gărduleț frumos vopsit, mărginit de copăcei tunși la milimetru, bonus o piscinuță drăguță, abia atunci să luați în calcul sudul extrem al Spaniei. Recte, un orășel necunoscut, al cărui nume nu vă spune nimic, dar veți putea îmbătrâni liniștit, înrutinat în programul servici – copii – Mercadona – bere – somn.
Înainte de a lua totuşi o decizie pripită, haideți să vă ghidez puțin prin tainele ascunse ale traiului cotidian spaniol. Care, se desfășoară modo grosso între două puncte: A și B. A = siesta, B = fiesta. Tot ce se nimerește a exista între cele două puncte, are strict funcția de a contribui la buna desfășurare a „întâmplării” A, respectiv B. Exemplu: se merge la serviciu, pentru se putea bucura cum trebuie de fiesta. Întâi se ia masa, pentru a se putea savura mai bine siesta. Și așa mai departe.
Zburătorii
Sunt mari, sunt înfiorători de scârboși și bonus, zboară! Știam de cucarachas, la fel cum orice român trecut prin focurile telenovelelor rămâne în minte cu două-trei cuvinte, expresii, fraze. Știam chiar și de melodia tâmpită La Cucaracha, dedicată de ilustrul popor spaniol, gâzei care, nu m-aș mira să fie un fel de mândrie națională. Altă explicație nu am situației în care, spaniolul de rând nu pare deranjat absolut deloc de infectele vietăți prezente în fiece cotlon al țării. Le găsim pe stradă, pe trecerea de pietoni, în magazine, pe faleză, bucurându-se de binemeritatele raze de soare, în jurul ghenelor de gunoi, că doar nu-i așa, au și ele niște guri de hrănit (Atenție, un cucaracha nu e niciodată singur!). 
Pe terasele fancy de la malul mării, în parcuri, noaptea, făcându-și plimbarea romanică obișnuită sub clar de lună… Specimenele mai îndrăznețe, le găsim chiar și pe pervazul ferestrelor, testându-și probabil veleitățile de intrare prin efracție. Preferatele mele însă, sunt cucarachas versați într-ale alpinismului utilitar. În cazul lor, cu siguranţă socio-umanitar. Îi puteți admira pe pereții clădirilor, unde, parcurg uimitor de repede trasee elaborate, de la geamul beciurilor, la cele de la etajele superioare ale imobilului. Probabil efectuează ample teste de evacuare forțată, în caz de dezinsecție spontană, să știe care-i drumul cel mai scurt spre supraviețuite. De reținut: sunt deștepți, agili și de nestârpit!
Etatea
După ce am terminat de admirat pitorescul peisaj mediteranean, după ce am obosit să mă mai minunez la fiecare al doilea palmier ce-mi răsărea în cale, după ce am conchis că plaja, marea, soarele și nisipul nu pleacă nicăieri, bașca sunt la fix 15 minute pe ceas de apartamentul în care locuiesc, am început să îmi reamintesc de obiceiurile perverse dezvoltate cu trudă și migală în ani de zile de zgâit la populația clujeană. Așa că, mi-am luat tașca la purtător și am pornit în căutare de terase liniștite, atractive din punct de vedere al băuturilor și mai ales al privitului la lume. Sigur, Spania nu-i Franța, voyeurismul nu-i chiar la el acasă, iar scaunele teraselor nu sunt orientate spre stradă, oferind privitorului de rând scene pitorești, dar m-am descurcat binișor, fără a fi considerată o ciudată a naturii. 1: în Spania nu există terase liniștite. Zgomotul a zeci de voci împreunate într-o odă adusă gălăgiei, vă va zgâria în primă fază timpanele. Apoi, vă veți obișnui. 2: copiii. Scenele de violență domestică, scandalurile le voi trata în episoadele următoare. 3: pensionarii dichisiți reprezintă cel mai drăguț mod prin care îți poți satisface fetișul de a-i privi pe ascuns pe ceilalți. Apar în centrul orașului de obicei după terminarea siestei, adică pe la un 5-6 seara, de cele mai multe ori în cuplu, îmbrăcați mereu cu haine de duminică; ei la costumaș sau cămașă, depinde de temperatură, pantalonii călcați la dungă, purtând fie o cravată elegantă fie o pălărioară în nuanțe pastelate; ele, nonșalant agățate de brațul lor, purtând bluzițe înflorate sau îmbulinate, perluțe sau lănțișoare cu un mic crucifix din argint. Zâmbitori, relaxați, prietenoși și foarte, foarte vorbăreți. Ți-e mai mare dragul să-i vezi cum socializează după-masă de după-masă, pe terasele din centrul orașelor. De parcă nu ar avea nicio grijă pe lumea asta. Fiindcă probabil nici nu mai au!
Tentația
Așa cum tentația verii o reprezintă înghețatele, frappe-urile, limonadele cu gheață pisată și bucăți de fructe zemoase, toamna spaniolă aduce cu sine una bucată tentație gurmandă cel puțin bizară. Era ultimul lucru la care m-aș fi așteptat să fie vândut la colț de stradă. Dar iată, am trăit să descopăr și asta: cum e să te îndopi la 23-25 de grade cu castane fierbinți.
Acasă asociam mereu frigul, toamna care începea să fie răcoroasă spre friguroasă, cu senzația plăcută a castanelor coapte pe care le țineam în palmele protejate de mănuși. Nimic nu anunţa mai sfâşietor „Noiembriiiieeeeeee!” decât mirosul irezistibil al castanelor vândute, la fel ca în Spania, în mijloc de stradă. Sigur, ale noastre sunt mai mici, mai puțini dulci, crestate prost, cam pe acolo la preț. Așadar, pentru o senzație inedită de „toamna-poate-fi-ca-vara”, dați o șansă castanelor spaniole, savurate obligatoriu pe aproape caniculă!
Alexandra Alexa
