Potrivit rezultatelor studiului Greenpeace, „în România dispar peste 3 hectare de pădure în fiecare oră”. Aproape zilnic citesc pe net, astfel de studii și analize făcute de specialiști sau de organizații independente. Şi toate spun că România stă din ce în ce mai prost la suprafețele împădurite. Se taie peste tot, miseleşte, copac, după copac, pentru a ne menţine în topul măcelului forestier, probabil. Pe de o parte. Pe de altă parte, aleşii noştri îşi bombează pectoralii de toate culorile ca să îmbunătățească legislația ce apară pădurile, nu se ştie exact de cine. De austrieci, de amărăşteni, de firmele fostelor neveste, de duşmanii personali sau presă? Mă rog, până şi asta se face cu pași mărunți si ezitanti, haotici chiar. Explicabil, poate, prin aceea că pădurile sunt o bogăție enormă, ce provoacă patimi greu de stapânit. Or, unde sunt grămezi mari de bani, se găsesc întotdeauna şi căpușele care să sugă. Pădurea înseamnă milioane în euro, „aur verde” pentru afaceriști oneroși, români sau veniți de aiurea, dar ținuți în brate de politicieni care au şi ei nevoile lor. N-o spun doar eu sau colegii de presă…
Nici Județul Cluj nu a dus lipsă de astfel de personaje, care şi-au întins drujbele şi gaterele din Mărişel pâna în porturile Orientului Mijlociu. De am ajuns să trimitem la export păduri întregi, în stare de minimă prelucrare, cumpărând în schimb produse finite din import, cu un evident dezavantaj pentru noi. Și tot astfel s-a ajuns ca munții să fie cheliți de tot, iar torenții nestăviliți, cărora natura le găsise cândva cale de scurgere firească, să zburde liberi prin bătăturile oamenilor, furându-le periodic casele sau viețile.
Dar pe cine interesează asta? Pe nimeni, zău aşa! Ne lăudăm cu Luna Pădurii, când politicieni şi vedetele botoxate ies la plantat puieți pe versanți golași, ne lăudăm cu proiecte de împăduriri derulate de Guvern şi diverse ONG-uri, cu pepiniere arătoase, unde arborii stau aliniați soldățește. Lucruri frumoase, nimic de zis, dar absolut zadarnice în competiția cu cei care se împroprietăresc oneros și îşi învârt drujbele prin codrii tot mai pustii.
Așadar, mai este loc de furat. Mai este loc de tăiat. Că dacă nu se taie din păduri, se taie din parcuri, de prin oraşe, de unde se poate… Doar suntem fraţi cu codrul, dar şi cu drujba.
În rest, sperăm ca Natura să-şi vindece singură rănile, prin propriile puteri. Nicidecum cu ajutorul nostru sau al ministeriabililor chemaţi s-o protejeze.
M.V.
