Călugăria sau viața monahală reprezintă, poate, pentru mulți o provocare, o încercare pentru alții. Însă, pentru cei care aleg să meargă pe acest drum reprezintă singura cale demnă de urmat. Această cale a ales-o și Vlad Benea, astăzi părintele Grigorie de la Mănăstirea Nicula.
Într-un interviu acordat pentru Dejulmeu.ro, părintele Grigorie își spune povestea…
Vlad Benea, mulţi te cunosc, puţini te ştiu, aşa că vom începe cu începutul: unde te-ai născut şi ce şcoli ai urmat?
M-am născut la Dej, pe 21 octombrie 1982. Am urmat clasele primare la „Gene 1”, cum îi ziceam noi, Școala nr. 1 din Dej. Din clasa a V-a m-am mutat la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, clasă intensivă de limba engleză. Liceul l-am făcut tot acolo, la secția de Informatică. În anul 2001 am intrat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, iar între 2005 și 2006 am urmat în cadrul ei şi cursurile de Master. În fine, de curând (în vara acestui an – 2015) mi-am susținut teza de doctorat în teologie, la Universitatea Aristotel din Tesalonic, Grecia.
Un parcurs impresionant… Te-ai gândit sau ai visat vreodată, în copilărie, că acesta va fi drumul tău?
Greu de răspuns. Sincer, nu țin minte să fi avut un vis când eram foarte mic. Pot spune totuși un lucru: cu noi locuia o mătușă nevăzătoare, de care părinții mei aveau grijă. Ea mi-a fost ca o a doua mamă. Mă punea să-i citesc din Biblie și primele imagini care mi s-au întipărit cu multă căldură în suflet erau diverse întâmplări din Vechiul Testament, care şi acum îmi aduc lumină și bucurie când mi le amintesc. Această mătușă mi-a spus mai târziu că, fiind încă mic, ziceam că vreau să fiu preot când voi fi mare. Dar eu nu mai țin minte.
Oricum, asta nu a durat prea mult. Am o fire pasională, și destul de repede am fost acaparat de o mulțime de pasiuni care aproape mă devorau. Fiind și foarte curios și cu o mare lăcomie pentru a cunoaște, încercam să aflu tot ce se putea despre pasiunea mea și să o trăiesc până la capăt. Mai întâi știu că m-a prins foarte tare paleontologia. Era prin clasa a VII-a, a VIII-a. Eram fascinat de dinozauri, de toate aceste lumi dispărute, pline de mister. Mă cufundam cu totul în ele. Citeam tot ce se putea găsi despre acest subiect, mergeam prin biblioteci și adunam cărți, le parcurgeam cu înfrigurare. „Problema” cu aceste pasiuni era că, pe cât de tare ardeau, pe atât de repede se și stingeau, de obicei când epuizam materialele ce se puteau găsi în vremea aceea. A doua mea mare pasiune a fost ecologia. Eram fascinat de natură, de animalele sălbatice. Îmi plăceau toate, însă mai ales felinele, iar dintre ele – tigrii. Eram pur și simplu obsedat de ei.
Toată camera mea era acoperită cu postere cu tigri. La fel, adunam orice material disponibil, îl structuram, îl repetam, îl învățam. Aveam o bază de date impresionantă. Pe atunci apăruse deja internetul, așa că informația devenise mult mai accesibilă. Știam toate populațiile de tigri, toate subspeciile, toate parcurile naționale. Visul meu era să merg în India să salvez tigrii de la dispariție. L-am trăit cu multă pasiune. Dar până la urmă, și acesta a fost înlocuit, când a apărut interesul pentru religie, apoi pentru credință, pentru Dumnezeu. Acolo deja nu mai era capăt. E o călătorie care, cu toate întortocherile ei, continuă și azi. E visul pe care îl trăiesc, cu suișuri și coborâșuri.
Ce vreau însă să spun e că toate aceste pasiuni pe care le-am avut, deși le-am depășit desigur, au rămas totuși cu mine. Şi acum sunt fascinat de lumile acestea dispărute, chiar dacă singur Dumnezeu știe cum au fost ele în realitate. Până acum iubesc cu ardoare natura, sălbăticia, florile, animalele (tigrii!), până acum găsesc în natură și în lumea ce mă înconjoară o nesfârșită și mereu uimitoare frumusețe, care la propriu mă copleșește, acum cu atât mai mult cu cât știu că totul e un semn al înțelepciunii și al dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Nici nu înțeleg cum oamenii trec cu atâta ușurință și neglijență pe lângă atâtea daruri ce sunt zi de zi lângă noi.
Aşadar, privind în urmă, cum ţi se pare propria ta adolescenţă?
Aș zice că faină (zâmbește). Cam ca a oricărui alt adolescent, poate puțin mai extravagant și mai excentric decât ceilalți. În afara perioadelor în care eram acaparat de pasiunile mele, singurul meu scop era distracția. Să mă distrez, să mă simt bine, să am senzații cât mai tari. Pentru că sunt pasional din fire și nu aveam nici o cenzură morală sau de alt fel (nu eram credincios), am trăit cred la maxim ceea ce îmi putea oferi tinerețea în acei ani. Trăiam pentru plăcere de fapt. Altceva nici nu îmi spunea mare lucru. Făceam tot ceea ce făceau ceilalți de vârsta mea – discoteci, distracție, băutură și așa mai departe. Poate chiar mai mult decât alții, pentru că am fost precoce și teribilist. Ascultam muzică metal, cât mai tare și mai dură. Însă toate le-am făcut din convingere și cu tot sufletul, pentru că dintotdeauna am căutat să fiu cât mai autentic posibil. Slavă Domnului că pe atunci încă nu apăruseră drogurile. Dacă ar fi fost la îndemână, sigur aș fi explorat și acel teritoriu – pentru că sunt curios prin excelență – și aș fi mers până la capăt și nu cred că aș mai fi avut puterea să ies.
De fumat am fumat doar sporadic, pentru că îmi venea greață când fumam. Și tot am încercat să mă apuc, până când la un moment dat mi-a picat fisa: Tu ești prost mă? Toți fumătorii pe care îi știi, se chinuie să se lase de fumat. Tu te chinui să te apuci?!
Există vreo persoană sau mai multe care și-a pus (şi-au pus) amprenta asupra devenirii tale ca om?
Sunt multe persoane care și-au pus amprenta asupra mea. M-a binecuvântat Dumnezeu cu o mulțime de oameni deosebiți în jur, încât mi-e chiar greu să aleg doar pe câțiva dintre ei pe care să-i numesc. În primul rând e vorba de părinții mei. Evident că nu pot să nu fiu subiectiv fiind vorba de mama și de tatăl meu, dar pot spune că mi-a dat Dumnezeu niște părinți chiar aparte. Mama e printre cei mai nevinovați, printre cei mai curați și mai lipsiți de răutate oameni pe care i-am văzut vreodată. E de o candoare care mă uimește până azi. De exemplu, nu poate minți. Pur și simplu nu poate. Nici măcar minciunele mici. Nu am mai văzut așa om să nu poată minți, să nu poată „fenta”, să nu aibă defel viclenie.
Pe de altă parte, e de o vulnerabilitate sufletească extremă (a fost și orfană – de mamă de la cinci ani, iar de tată din adolescență). Însă această vulnerabilitate s-a completat și și-a găsit corespondență în tăria lui tata. El e exact opusul mamei în ceea ce privește vulnerabilitatea: e un om curajos – pe toate planurile, sufletesc, profesional, social etc. –, cu o voință de fier, demn, cu autoritate, cu coloană vertebrală, un bărbat adevărat. Un om cu ambiție și determinare rară, capabil să urmeze până la capăt ceea ce își propune. Are și charismă și vocație de conducător, plus o credință în Dumnezeu simplă dar fierbinte. Și deși nu vreau să exagerez cu laudele, e și un om foarte milostiv: la fel ca în cazul mamei, pot spune că nu am văzut mulți oameni care să dea cu așa libertate, fără să se uite înapoi. Pentru mine, el a reprezentat din totdeauna Modelul, modelul de om, de bărbat spre care am tins mereu. Însă e o îmbinare grea și apăsătoare uneori, pentru că eu am moștenit în mare parte firea vulnerabilă și sensibilă a mamei: am așadar un model de om puternic, pus pe un fond sufletesc moale și sensibil. Aceasta a fost de multe ori o sursă de conflict lăuntric pentru mine, pe care încă trebuie să învăț să îl gestionez.
Un alt om foarte important a fost doamna învățătoare Rafila Isă („Doamna”, cum o numeam!), care pentru mine era infailibilă. Tata era atotputernic, iar Doamna atotștiutoare. Așa îi aveam reprezentați în mentalul meu. Dintre profesorii de mai apoi, m-a marcat ținuta plină de demnitate a profesorului meu de matematică din gimnaziu, Dumitru Munteanu, care era director al Liceului Andrei Mureșanu. Oriunde îl vedeam, fie în clasă, fie pe stradă, parcă era o lumină care strălucea din el. Pur și simplu, într-o mulțime de oameni, el ieșea în evidență, avea parcă ceva înăuntrul său care mă atrăgea ca un magnet. Toți acești oameni au fost modele pentru mine, prin simpla lor prezență și prestanță.
M-a marcat de asemenea și legătura strânsă pe care am avut-o cu bunul meu prieten și coleg de bancă din gimnaziu și liceu, Ionuț Oprea. Eram nedespărțiți – tusea și junghiul, așa ne numeau. Am împărțit toate în anii aceia minunați, toate căutările, toate cercetările, toate descoperirile. Am început să studiem împreună religia, amândoi fiind atei. El a rămas așa – din câte știu – până astăzi, iar eu am devenit preot și călugăr. L-am chiar cununat (zâmbește).
Înţeleg că în copilărie şi adolescenţă ai fost înconjurat de oameni extraordinari, dar mai târziu, cine au fost cei care te-au format pentru a fi cel care eşti astăzi?
După ce m-am întors la credință, am primit în dar încă și mai mulți oameni deosebiți. Cel mai important a fost părintele meu duhovnic, părintele Serafim de la Cășiel, pe care l-am cunoscut în ultimul an de liceu și pe care am ajuns să-l consider drept cel mai mare dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu în viața duhovnicească. Părintele meu în Hristos. Spune Sf. Apostol Pavel la un moment dat că, „de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți decât un singur părinte.” Așa a fost pentru mine păr. Serafim. Nici nu știu de unde să încep să descriu importanța pe care a avut-o în devenirea mea sufletească. La un moment dat chiar spuneam, și în mare măsură încă cred aceasta, că tot ceea ce am în ceea ce privește purtarea mea cu oamenii, felul de a îi mângâia și de a îi încuraja – în măsura în care reușesc să fac acest lucru – o am de la el. Nu am învățat-o, ci pur și simplu s-a „luat”, prin lunga și strânsa apropiere sufletească. Mi-a transmis-o prin felul lui de a fi, prin dragostea și răbdarea nesfârșită față de mine, pe care nu mi-a fost dat să o întâlnesc la nimeni altcineva, prin dragostea lui pentru Dumnezeu, prin evlavia și râvna pe care le are. Am fost legat de el ca și cu un cordon ombilical, ceea ce a făcut să fie foarte dureros pentru mine momentul când am plecat în Germania.
Ca persoană, care mi-a marcat hotărâtor traiectoria mai, îl amintesc aici pe profesorul meu îndrumător de doctorat, părintele Teodor Zisis, care și el mi-a fost ca un al doilea părinte. M-a luat sub aripa lui la Tesalonic, am slujit ani la rând împreună cu el ca și diacon, l-am urmat pretutindeni la conferințele și cuvântările pe care le ținea prin toată Grecia. Ceea ce m-a mișcat și m-a impresionat cel mai mult a fost – iarăși – dragostea, grija lui părintească față de mine. În el am trăit adevăratul model de Profesor, care pe lângă valoarea academică, profunzimea gândirii și bogăţia cunoștințelor (e cel mai cunoscut patrolog din Grecia de azi), este totodată un adevărat Mentor pentru studenții săi. Ceea ce am admirat mereu la el (şi am încercat pe cât am putut să iau şi eu) a fost dragostea pentru Sfinţii Părinţi, rigoarea științifică, seriozitatea în muncă, felul de a structura şi de a expune ideile, limpezimea gândirii şi a vorbirii. Poate chiar mai mult decât atât, m-a influențat decisiv în ceea ce privește slujirea ca preot. Practic, de la el am învățat să slujesc, împreună cu el, în duhul și în felul lui de a sluji. I-am fost diacon aproape cinci ani. Prestanța lui ca slujitor al altarului – demnă, serioasă, solemnă, pătrunsă de măreția și sfințenia Tainei – este pentru mine model și reper.
Asta nu înseamnă că sunt numai „făcut din modele”, ca să zic așa, am și eu marca mea personală desigur, însă toți acești oameni și-au pus amprenta hotărâtor asupra mea. Și au mai fost și alții, chiar mulți, pe care nu îi mai numesc aici ca să nu lungesc vorba și pentru că știu că unora dintre ei nici nu le-ar cădea bine să vorbesc despre ei. Nu pot totuși să nu îi amintesc pe păr. Nicolae Moldovan, primul meu duhovnic, care acum îmi e şi stareţ la Nicula, pe păr. Arsenie Drăgan și pe păr. Iustin Rauer din Germania, pe păr. Cătălin Pălimaru de la Cluj, pe păr. Siluan de la Muntele Athos, pe păr. Gheorghe de la Nicula (ultimii trei – cei mai buni prieteni ai mei), pe toți „copiii” de la Liga din Dej. Cu sora mea, Alexandra (Anda, cum îi spun eu), am o legătură aparte – cu toate „scheciurile” specifice între fraţi: oriunde mergem ne distrăm de minune împreună, râdem mai mereu, suntem ca într-un joc continuu, cu mingi ridicate ba de unul, ba de celălalt la fileu. Cred că am face o foarte bună echipă de comedie, pentru că ne înţelegem parcă dincolo de cuvinte.
Pot deci spune că peste tot pe unde am fost, mi-a dat Dumnezeu oameni binecuvântați, pe care îi socotesc ca niște îngeri pentru mine, care m-au mângâiat și m-au luminat prin prezența lor. Sunt tare recunoscător lui Dumnezeu pentru toți acești oameni, pe care cred că mi i-a dat deoarece știe slăbiciunea și nevoia firii mele. Mi-e frică doar ca atâtea daruri să nu fie de fapt o responsabilitate în plus, la care să nu reușesc să mă ridic…
Mergeai des la biserica atunci când erai mic sau când erai licean?
Când eram mic, mergeam la biserică împreună cu părinții mei, nici prea des, nici prea rar. Tata mai ales era cel credincios. Apoi a venit pubertatea, când toate s-au răsculat în mine. Tata a fost o figură autoritară, așa că rebeliunea mea a fost poate mai intensă decât a altora. Am devenit ateu, aveam certuri dese cu tata, printre altele și pe motivul că mă obliga să merg la biserică. Până într-o duminică dimineață, când i-am strigat să mă lase în pace pentru că eu nu cred. Țin minte și acum privirea lui șocată. În orice caz, mersul la biserică mi se părea cel mai plictisitor și absurd lucru din lume. Pur și simplu, imaginea mea era a unei adunări de boșorogi, lipsită de orice sens și fără sare. Nu suportam cântarea corală, așa, ca de operă. Până acum am probleme cu ea (zâmbește). Nu pricepeam ce se întâmplă acolo, ce rost au toate acele lucruri. Atât de plictisitor era pentru mine, încât – deoarece știam că trebuie să stăm acolo o oră – număram secundele, până la 3600. Iar când terminam, mă uitam să văd cât a mai rămas ca să văd cât de bine aproximasem numărătoarea. Era într-adevăr un supliciu. Mai târziu mi-am dus și cărți și se întâmpla să îmi caut un loc mai retras să citesc. Dar nici măcar asta nu puteai face.
Şi cu toate acestea, ai devenit credincios… Cum, datorită cărui fapt?
Când eram mic, eram credincios, dar apoi a venit rebeliunea pubertății. Însă prin clasa a 8-a am citit o carte, Marile religii, și asta mi-a deschis interesul pentru lucrurile spirituale. La început puțin, apoi tot mai mult și mai mult, până când m-am trezit că subiectul mă acaparase cu totul. Mi se părea atât de suculent, de viu, de tare. Studiam împreună cu prietenul meu Ionuț, atei fiind, însă el a rămas cumva la nivel de studiu din afară, eu am „intrat” înăuntru.
Mă interesau toate, toate: hinduism, budism, islam, Cabala, esoterism, misticism, orice ținea de lumea spirituală. Orice în afară de creștinism și mai ales de Ortodoxie, față de care aveam repulsia de dinainte. Cred că față de creștinism pur și simplu trăiam ceea ce acum îmi dau seama că e o prejudecată cultivată de cultura noastră: văzusem filme despre Inchiziție etc. Însă chiar și de creștinism m-am deschis cât de cât, citind despre Francisc de Assisi sau Meister Eckhart, dar nimic despre Ortodoxie. La un moment dat în liceu l-am descoperit pe Eliade, care a devenit repede una din marile mele iubiri. Cred că am citit tot ce a scris pe tema Istoriei Religiei, cel puțin tot ce se găsea publicat în românește. Literalmente zeci de cărți. Am început să fac și yoga, la un nivel destul de elementar și doar de unul singur. Făceam meditații și trăiam tot felul de stări interesante și bucurii.
Într-o bună zi, prin clasa a 11-a, comunicam pe Mirc (pentru cine mai își aduce aminte!) cu un român din Insulele Mauritius, pe un chatroom despre alchimie. Și mă întreabă: Isihasm faci? Zic: Ce e aia? Îmi răspunde: Citește dacă găsești Ghelasie de la Frăsinei sau Siluan Athonitul. În momentul acela s-a produs ca un click în mintea mea: Mă, tu toate religiile le știi, doar despre a ta habar nu ai. Acela a fost un moment decisiv, care cumva m-a deschis către Ortodoxie. Știam cât de cât că isihasm înseamnă să zici rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Așa că mai mult de curiozitate am început să zic rugăciunea în timp ce făceam meditațiile mele de yoga. Iar bucuria pe care am început să o simt nu o pot descrie în cuvinte. Ca o lumină interioară, caldă, blândă, cuminte, așezată, plină de iubire și de dulceață, de nesfârșită dulceață.
Mă duceam după ore pe stadion să citesc, stăteam acolo până târziu după masa și îmi făceam meditațiile mele cu rugăciune. Și țin minte că mă uitam la cer și la nori și la copaci și toate mi se păreau de o frumusețe desăvârșită, pur și simplu perfecte, perfecte. Iar când plecam de pe stadion, intram în biserica (capelă) care proaspăt se deschisese în Parcul Mare, fosta sală a armatei, unde când eram mic făcusem karate. Pe celelalte biserici nu le puteam suporta, așa că biserica aceea – dragă din copilărie – a fost exact ce aveam nevoie. Și bucuria aceea mă însoțea mereu, și după ce plecam, până când făceam câte ceva rău sau ziceam o vorbă urâtă sau mai știu eu ce. Dar apoi cum mă rugam, iarăși venea la loc. Și nu mă puteam dezlipi de ea, depășea neînchipuit mai mult orice distracție aș fi avut eu, din cele obișnuite.
Continuam să merg cu colegii la discotecă, să beau, să mă „distrez”, să ies, dar toate mi se păreau pur și simplu fade, plictisitoare, fără gust, ca și cum parcă tot același lucru îl făceam săptămână de săptămână și nimic mai mult. Era ca și cum eram acolo, dar nu eram acolo. Sufletul meu se îndrăgostise iremediabil de altceva, mă cucerise iubirea aceea nesfârșită pe care o simțeam izvorând de pretutindeni, blândețea, bucuria de nestăpânit dar totuși plină de pace și liniște, dulceața din suflet. Mă cucerise Hristos. Ca un drog, de mii de ori mai tare decât oricare din „drogurile” ce le trăisem vreodată. Așa m-a cucerit pe mine, nu prin necazuri și greutăți, ci prin nesfârșită bucurie. Cred că pentru că știa că nimic altceva decât distracția nu mă interesează, de aceea mi-a dat ceva ce să „bată” cu mult orice distracție aș fi putut găsi. M-a cucerit de tot. Până acum, prin câte a mai trecut sufletul meu – prin câte căderi, prin câte trădări, prin câte greutăți și eșecuri – iubirea aceea nu o pot uita și mă rog să nu o pot părăsi vreodată. Nu vorbe, nu teorii, nu morală, ci El, viu, persoană, plin de tot ce poate fi mai bun, cu mult mai bun decât orice putem noi să ne închipuim sau să credem.
Ai descoperit că aveai har, îndrăznesc să spun…
Nu știam atunci că era harul Domnului. Cu totul nemeritat, cu totul gratuit, un Dar primit din bunătatea și iubirea Lui, de neînțeles pentru mine. Nu știam nici cât de prețios este, dar nici ce răspundere înseamnă. Atunci eram doar fericit. Cu totul, fără rest, fără cuvinte. Iar asta m-a atras spre Ortodoxie înainte încă de a ști ce înseamnă a fi ortodox. Prima carte pe care am citit-o a fost Jurnalul fericirii a părintelui Nicolae Steinhardt. Impactul a fost hotărâtor. A fost cartea care m-a convins că eu vreau să fiu ortodox.
Pentru că era scrisă de către un evreu convertit la Ortodoxie, botezat creștin în închisoare, potrivită însă pentru cineva „din afara” Bisericii. Am văzut pentru prima dată creștinismul nu ca pe o religie de boșorogi, ininteligibilă și fără vlagă, ci ca pe o religie a curajului, a eroismului, a bărbăției maxime, o religie cu vână și plină de bogății. Iar de acolo am început să citesc tot mai mult Sfinții Părinți, și a durat cred că mai bine de un an procesul acesta al meu de convertire, de a deveni ortodox, pe măsură ce descopeream uluit câtă bogăție are credința mea, incomparabilă față de tot ceea ce citisem anterior (yoga, budism, hinduism etc. etc.), o nesfârșită bogăție care stătuse ani la rând în fața ochilor mei și pe care eu pur și simplu nu o văzusem.
Ce înseamnă să stai pe o mină de aur și să nu ai habar și să fii sărac lipit pământului. Am ajuns și la Sf. Siluan Athonitul (de care îmi zisese acel om), și cartea cu viața și cuvintele lui mi-a devenit carte de căpătâi până astăzi, pe care o port pretutindeni cu mine. Dar în tot acest proces de convertire mă însoțea acea bucurie de care am zis, ca o lumină care îmi povățuia pașii. Adică încet-încet am început să renunț la vechile mele obiceiuri, dar nu pentru că mi-ar fi impus cineva sau pentru că îmi zicea cineva asta, ci pur și simplu pentru că așa simțeam și asta îmi aducea bucurie. Și nu a fost ușor nu datorită obiceiurilor în sine (gen: băutură, fumat, discoteci etc.), cât datorită colegilor și prietenilor mei, cu care din inerție continuam să merg și care nu prea puteau să priceapă ce se întâmplă cu mine (mai ales că eram printre principalii „inițiatori” a tot felul de nebunii). Însă magnetul care mă atrăgea era prea puternic ca să mai poată sta orice altceva în balanță. Știu însă că momentul decisiv în care pot spune că am devenit creștin a fost când am reușit să o rup cu patima care mă chinuia cel mai tare.
De atunci, lucrurile au mers drept înainte fără întoarcere. Era ca și cum până atunci tot căutasem de jur împrejur, iar atunci am descoperit ceea ce căutam și nu mai aveam decât să mă adâncesc cât mai mult în el și să îl pătrund cât mai deplin cu putință. Și încă un lucru: când am descoperit Ortodoxia, pentru că o făcusem pe cont propriu să zic așa, aveam impresia că eu sunt singurul care a descoperit această comoară ascunsă. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut apoi că erau destul de mulți tineri care parcurseseră acest drum parcurs de mine, fiecare în felul lui, desigur, dar destul de similar.
(Va urma)
