S-a spus şi s-a scris tot ce se putea spune şi scrie despre tragedia de la clubul Colectiv. De bine, de rău, aiurea sau firesc, cu compasiune sinceră sau cu o ură de neînţeles. Cu toată gama de emoţii, de nestăvilit în asemenea ocazii, revărsată visceral peste imaginea victimelor şi familiilor acestora. Cuvintele, foarte multe cuvinte au fost fondul sonor, zgomotul care a acompaniat şocul, stupoarea şi durerea provocate de eveniment. După care, a venit furia…
Furia unei generaţii care nu crede în „capul plecat sabia nu-l taie”, care nu vrea să trăiască liniştea umilă a bunicilor îndobitociţi cu sloganuri comuniste şi care nu vrea să trăiască resemnarea tacită a părinţilor apăsaţi de frica şomajului postrevoluţionar. Tineri care nu mai vor să fie daţi afară din ţara lor, nevoiţi să plece în lumea largă pentru că aici, acasă, le sunt arse aripile. Zi, după zi, an de an…
Furia unei generaţii care nu vrea să-şi vadă prietenii azând de vii in cluburi fără număr, fără număr… unde uşile nu se deschid, iar stingătoarele sunt de decor. Într-o ţară căptuşită cu polistiren şi impregnată până la dezgust de cultura constructiilor ilegale, acoperite de cultura şpăgii. Ţara lucrurilor făcute de mântuială, a lăcomiei pentru profit, a politicienilor grobieni care experimentează de 26 de ani o altă realitate, realitatea lor… O generaţie îngreţoşată de inerţie şi de neputinţă.
O neputinţă care mocnind surd de ceva vreme, s-a umflat, s-a tot umflat şi a explodat.
O furie legitimă din care s-a născut însă, solidaritatea! O solidaritate civică în care, în sfârşit, generaţiile şi-au dat mâna şi în faţa căreia, nimeni nu mai poate da vina pentru cele întâmplate pe un extinctor, sau să se acopere cu hârtii, dosare şi avize…
M. Vaida
Foto: Viorel Copolovici
