”Nu am cuvinte să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru chemarea aceasta care până acum mă copleșește prin înălțimea și frumusețea ei, dar – din nou – tare mi-e frică să nu fie doar o mai mare răspundere (pentru că orice dar înseamnă o răspundere), la care să nu fiu în stare să mă ridic.”
În interviul acordat pentru Dejulmeu.ro, părintele Grigorie își continuă povestea…
Odată descoperită Ortodoxia, care a fost prima ta opţiune: preoţia sau viaţa monahală?
Evident preoția. A fost un drum ciudat oarecum, pentru că eu hotărâsem că vreau să fiu creștin (a fi creștin consideram că e o onoare, o luptă, nu ceva dat pentru că așa te-ai născut), însă nu puteam merge la biserică. Adică nu puteam sta, pentru că aveam experiențele negative din copilărie/adolescență. Așa că la început a trebuit să duc o luptă cu mine însumi să pot sta duminica la Liturghie. Singurul loc în care puteam merge era biserica din Parc; pe lângă faptul că nu o asociam cu experiențele neplăcute de mai demult, acolo nu era muzică corală, ci cânta un grup de seminariști care îmi chiar plăcea. Era mai bărbătesc, mai vioi, mai cu vână. Gândiți-vă că eu ascultam muzică metal grea. Și toată această silire a mea ca să stau la slujbă a durat până în momentul când am început să îmi dau seama ce se întâmplă acolo. Am început să știu ce rugăciuni urmează, ce înseamnă fiecare din rugăciuni, ce scop au, ce conțin… De acolo încolo mersul la Liturghie a devenit o necesitate si o plăcere. O nouă descoperire. Până astăzi, a sluji Liturghia e pentru mine cel mai viu lucru posibil, cel mai adevărat, când stai cel mai intim în contact cu Dumnezeu, cu El față în față; sincer, nu prea găsesc cuvinte să descriu această trăire. În orice caz, e cel mai intens moment al vieții mele: e și o luptă (pentru că te pui ca în fața unei oglinzi în care te vezi vrând-nevrând cu toate bunele si relele tale), dar în același timp cea mai cu miez hrană dintre toate. Oricât am fost de căzut sufletește, Liturghia întotdeauna m-a ridicat. Și asta e doar pe partea de trăire lăuntrică a celui ce slujește. Nu mai spun de faptul că Liturghia e prin excelență rugăciunea împreună, când ești cel mai împreună cu ceilalți înaintea lui Dumnezeu, iar tu ca preot ești ca și căpitanul unei corăbii în care toți se străduie să meargă în aceeași direcție. E pur și simplu minunat. Cum zicea păr. Sofronie: nu există alt mijloc mai bun pentru a se sfinți atât preotul, cât și credincioșii, decât Liturghia.
Dar m-am îndepărtat de la întrebare. În vacanța dintre a XI-a şi a XII-a am citit o carte scrisă de un francez, Georges Bernanos, Jurnalul unui preot de țară. Țin minte ca și acum. Când am închis-o, am zis: eu preot vreau să fiu! Și a fost ca și cum în momentul acela mi-a căzut o perdea de pe ochi: ca și cum toată viața eu numai asta dorisem să fac, ca și cum e de neconceput să fac altceva și ca și cum numai asta are rost și sens pentru mine. Cred că aceea a fost chemarea Domnului. Și deși sunt un om atât de fluctuant și de instabil în pasiunile mele, și cum am spus prin oricâte abateri sau căderi am trecut, acesta a rămas până acum sensul cel mai înalt și mai adânc al sufletului meu, singurul pe care îl găsesc mereu și mereu ca un far în mine. Până acum nimic altceva nu mi se pare că are rost sau că poate fi ceva mai frumos și mai important: să slujești lui Dumnezeu și oamenilor, să Îl duci oamenilor pe Dumnezeu, bucuria Lui, iubirea Lui, lumina, nădejdea, încrederea, tot binele, și să îi duci pe oameni la Dumnezeu cu tot ce au ei în suflet: bune și rele. Să îi mângâi pe oameni cu mângâierea lui Dumnezeu. Nu am cuvinte să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru chemarea aceasta care până acum mă copleșește prin înălțimea și frumusețea ei, dar – din nou – tare mi-e frică să nu fie doar o mai mare răspundere (pentru că orice dar înseamnă o răspundere), la care să nu fiu în stare să mă ridic.
Şi totuşi, ai ales să fii călugăr, de ce?
Cu asta e mai încurcată problema. Încă nu i-am dat de cap (zâmbește). Când eram în facultate a fost o fată pe care am iubit-o foarte mult, aș fi băgat mâna în foc că mă voi căsători cu ea. Și țin minte că eram îngrozit ca nu cumva Dumnezeu să vrea să fiu călugăr. Și mă și rugam: Doamne, orice, facă-se voia Ta, numai nu călugăr! Și până la urmă lucrurile s-au răcit între noi, și s-au potrivit în așa fel (fără legătură cu ea) încât am ajuns chiar călugăr. Uneori, Dumnezeu parcă ți le face anume, de nici măcar nu te prinzi. Mi s-au mai întâmplat de câteva ori lucruri din astea, de am rămas mască. Dar o să fiu sincer: e încă o discuție pe care o port cu Dumnezeu, uneori foarte intensă şi aprinsă; subiectul e încă deschis, așa că nu pot să vin şi să mă pun în poziția sau să mă fac că l-am rezolvat. Încă aștept răspuns de la Dumnezeu, încă i-l cer, dar încerc totodată să mă las cu încredere în brațele Lui. Însă e o luptă. Și nu mă refer aici la circumstanțele exterioare (cum am ajuns, ce s-a întâmplat etc.), astea cred că au mai puțină importanță. Mai important e ce se întâmplă în interior.
Per total, cred totuși că în călugărie e vorba de o mai mare intimitate a legăturii cu Dumnezeu, adică ea îți permite să fii mai deplin angajat în viața împreună cu Domnul, la care de altfel toți suntem chemați și pe care toți o vom trăi dincolo. Călugăria e ca o viață de familie cu Dumnezeu. În suflet, mă refer. Dar trebuie într-adevăr să ai niște aptitudini pentru asta, să ai aplecare pentru a căuta și a trăi în interior, deoarece e o viață aparte și greu de purtat. Un sinonim pentru călugăr este cuvântul monah, care înseamnă „singur”. Singur în fața Singurului Dumnezeu. Așa definesc Sfinții Părinți călugăria. Vorbind comparativ, Sf. Ioan Gură de Aur zicea că viața de familie e ca o corabie ce se află în port, pe când călugăria e ca o corabie aflată în largul mării, în mijlocul valurilor și a furtunii. Și după cum știm, nici viața de familie nu e tocmai ușoară. Oricum, asta e situația mea personală, dar eu chiar nu sunt exemplul „clasic” de călugăr, deci nu m-aș da câtuși de puțin model. Dimpotrivă…
Cum a reacţionat familia la această decizie a ta?
Familia mea a făcut ceea ce orice părinți ar trebui să facă: mi-a dat deplină libertate, spunând că tot ceea ce contează este ca eu să fiu împlinit și fericit. Dar mi-au spus să fiu atent și să aleg cu responsabilitate.
Ca monah, ai ales numele de Grigorie, de ce?
Nu eu am ales numele, ci el m-a ales pe mine. A fost de altfel destul de amuzant. Când ești tuns călugăr, ți se schimbă numele, e ca un al doilea botez. Și sunt mai multe trepte de călugărie, și la fiecare din ele se poate schimba. Şi uneori poţi alege tu, alteori o face cel care te tunde. Depinde de el. Pe mine m-a chemat Vlad înainte, și am iubit numele ăsta. Oricum, după ce am ajuns să fiu credincios și să-i citesc pe sfinți, m-am îndrăgostit foarte mult de Păr. Paisie Aghioritul; cărțile lui au însemnat imens pentru mine. I-am scris chiar și acatistul, când încă nu era canonizat sfânt (acum e). Și mi-aș fi dorit mult să mă cheme Paisie, din drag de el. Așa că, cu câteva zile înainte de tundere, m-am spovedit la Înaltpreasfințitul Serafim și l-am rugat să îmi pună numele Paisie. Înaltul însă mi-a zis: Uite, este un părinte pe care îl cheamă Ioan, care mi-a zis ce bucuros e că are o grămadă de sfinți pe care să îi sărbătorească. Aşa că o să îți pun un nume pe care îl au mulți sfinți – și episcopi, și teologi, și din Apus și din Răsărit. Și nu știu cum mi-a picat fisa și i-am zis: Grigorie? Și îmi zice, râzând: Nu mă ispiti. Și cumva m-am gândit că o să fie Grigorie, dar mi se părea groaznic, nu îmi plăcea deloc. Când eram mic aveam un unchi mai șucar din fire, îi plăcea să mă tot necăjească în glumă, și odată mă ducea cu sania (aveam vreo 3-4 ani) și am văzut un câine. Și l-am întrebat cum îl cheamă pe câine. Și mi-a zis: Grigore. Și de atunci de câte ori vedeam un câine îl întrebam: Și pe ăsta cum îl cheamă, tot Grigore? Și el: Da, Grigore. Şi în mintea mea a rămas asta. Deci vă dați seama ce încântat am fost când mi-am dat seama ce nume îmi va da… Dar mă gândeam: Nu-i nimic, acum e doar rasoforia, când o să fie călugăria propriu-zisă o să mi-l schimb din nou și îmi pun atunci Paisie. Pe de altă parte aveam şi o mângâiere cu numele ăsta, pentru că la Tesalonic (unde tocmai mă înscrisesem la doctorat) erau moaștele Sfântului Grigorie Palama, care a fost mitropolit acolo și e ocrotitor al orașului împreună cu Sf. Dimitrie. Și de multe ori mă tot dusesem la Sf. Grigorie și îl rugasem să mă lumineze şi să mă ajute să fac voia lui Dumnezeu. Aşa că m-am gândit: lasă, măcar o să am numele lui. Dar nu i-am spus asta Înaltului. Apoi a venit tunderea, şi într-adevăr intuiţia mea s-a dovedit corectă: mi-a pus numele Grigorie, şi mi-a cam căzut faţa când am auzit. Însă la sfârşitul slujbei, când a făcut încheierea, Înaltul a spus: Pentru rugăciunile tuturor sfinţilor şi ale Sfântului Grigorie Palama, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-ne pe noi! Şi atunci mi s-a luminat la loc faţa. Iar apoi, la predică, a zis că vrea să îi am ocrotitori pe toţi sfinţii Grigorie, însă mai ales pe Sf. Grigorie Palama. După aceea, ani la rând cât am stat în Tesalonic şi mă duceam la moaşte la Sf. Grigorie, aveam cumva o îndrăzneală, îi ziceam: Sfinte Grigorie, nu eu te-am ales pe tine, tu m-ai ales pe mine. Aşa că ajută-mă! Şi după ce am aflat tot mai multe despre el, cum a fost unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii, care a luptat ca să apere Ortodoxia de pericolul occidentalizării şi al islamizării totodată, şi pe lângă asta a fost şi un mare trăitor al vieţii duhovniceşti, fiind socotit părintele isihasmului – a scris cel mai frumos despre rugăciunea inimii, prin care m-am convertit eu – deci după ce am aflat toate acestea, am fost tare bucuros că îl am ca ocrotitor. Aşa că atunci când am fost tuns călugăr propriu-zis și părinții de la Nicula mi-au zis să-mi aleg orice nume vreau, nu am mai vrut să mi-l schimb pentru nimic în lume (zâmbește). De altfel, în limba greacă Grigorie înseamnă priveghetor, care priveghează, care stă treaz. Cum eu sunt un insomniac „de profesie”, ca să zic așa, și de când mă știu sunt o „pasăre de noapte”, numele mi se potrivește de minune.
Aş dori totuşi, să-mi spui câteva ceva şi despre „drumul” parcurs de tine, de la intrarea la mănăstire şi până în prezent…
Păi așa cum am zis puțin mai înainte, drumul meu a fost foarte departe de drumul „clasic” al unui călugăr. De altfel, nici nu acesta a fost gândul inițial: în toamna anului 2006 am mers în Germania la propunerea Înaltpreasfințitului Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, pentru a-i deveni diacon. Am fost tuns rasofor (adică prima treaptă a călugăriei) în ajun de Sf. Dumitru, și hirotonit a doua zi. Totul s-a petrecut foarte, foarte repede. Misiunea mea era, pe lângă slujirea Mitropolitului, să înființez o asociație pentru tinerii ortodocși din Germania. Aveam experiență în acest sens datorită faptului că lucrasem cu tinerii la Dej. Am stat acolo doar un an de zile, pentru că nu m-am putut nicicum acomoda. Cred că înstrăinarea a fost prea bruscă și prea radicală (rupt dintr-odată de duhovnic, de familie, de țară, de prieteni), iar eu eram prea necopt. Așa că m-am întors în țară, la mănăstirea care îmi era cea mai aproape de casă și mai familiară, la Nicula, însă doar cu titlu temporar – până îmi voi găsi un loc. Eram înscris deja la doctorat în Grecia, la Tesalonic, și această ședere temporară s-a prelungit până la urmă, cu scopul de a-mi termina școala. Astfel că în ultimii deja, iată, 8 ani, am fost tot într-un fel de situație de „interval”: o parte a timpului la Nicula, o parte a timpului la Tesalonic pentru școală și o altă bună parte a timpului în Muntele Athos. Pentru că prezența la cursuri nu era obligatorie, am încercat să profit de apropierea Muntelui Athos și am stat și acolo destul de mult, la chiliile românești din apropierea Colciului. A fost o experiență și grea, dar și extrem de îmbogățitoare, pentru care îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu. Acolo e ca raiul pe pământ, cel puțin din punct de vedere al peisajului și al sălbăticiei locului. Ca un mare iubitor de natură ce sunt, pentru a mine a fost un imens dar și binecuvântare. Însă totodată, datorită însingurării și a „luptei duhovnicești”, acolo am trăit și printre cele mai intense crize lăuntrice, tocmai pentru că acolo vii foarte acut în contact cu tine însuți și cu lumea ta lăuntrică, nu prea mai ai „supapele” de scăpare pe care le au oamenii în lume în mod normal. Aici te iei cu una cu alta și mai uiți. Acolo dacă nu ești întărit sufletește, după un anumit timp devine greu. În orice caz, greu și frumos. Plus că m-am ales cu niște prietenii de mare valoare pentru mine.
Dar, ca o concluzie, ultimii 8 ani au fost pentru mine o perioadă de du-te-vino, Nicula-Tesalonic-Athos, care și-au lăsat amprenta în acest sens al neașezării, ca și cum aș fi într-un continuu drum. Dar la urma urmei și viața aceasta tot un drum e. Oricum, acum că mi-a ajutat Dumnezeu să pot termina cu doctoratul, aștept și caut să văd ce va urma, ce loc și lucrare îmi va da Domnul. Mă rog pentru asta.
A, şi nu pot să nu spun un cuvânt și despre tema lucrării mele de doctorat – tot la fel, grea și frumoasă, extrem de apropiată sufletului meu – pentru care m-am dedicat cu totul și pe care o consider de mare valoare (tema): noii martiri din închisorile comuniste din România. Am încercat să prezint grecilor această mare lecție de suferință a poporului român, de suferință pentru Hristos și pentru dragostea de neam, dar și de înviere împreună cu El – lecție pe care din păcate noi înșine o neglijăm până astăzi. E o mare durere a mea această neglijare a martirilor noștri, în contextul în care chiar aici în apropiere de Dej și de Nicula, la Gherla, mii de oameni au suferit cumplit, unii din ei până la moarte. Pe drept cuvânt spunea păr. Iustin Pârvu că aceste locuri de suferință conțin poate mai multă sfințenie decât marile mănăstiri din țară, pentru că acolo au fost oameni care au pătimit pentru credința lor și au dus cu mult curaj, cu multă demnitate și noblețe ani întregi de chinuri și torturi. Și acești oameni – unii cu siguranță sfinți – sunt îngropați aici lângă noi, și în mare măsură noi nu știm nimic despre asta, nu ne pasă, lăsăm să cadă în uitare, se face atât de puțin pentru cinstirea memoriei lor. Și e poate una din cele mai prețioase lecții din istoria poporului român, lecție de jertfă, de verticalitate, de curaj, pentru care avem într-adevăr de ce să fim mândri. Oamenii aceștia ar merita într-adevăr să fie modele pentru noi.
Cum arată o zi din viaţa călugărului Grigorie?
Deocamdată nu prea pot da un răspuns foarte clar, pentru că încă sunt – așa cum spuneam – într-o perioadă de așezare și de regăsire. Oricum, pe lângă faptul că încerc să stau la biserică și să vorbesc cu oamenii, să le citesc rugăciuni etc., o caracteristică ce ar ieși cred în evidență e faptul că sunt o „bufniță de noapte”. Poate că întrebarea ar trebui să sune mai degrabă: „cum arată o noapte din viața ta?” (zâmbește) Dar asta deocamdată. Îmi place mult să mă plimb noaptea prin pădurile din jurul Niculei, e o hrană sufletească pentru mine, mă pot ruga în liniște, mă bucur de aer, de natură, de animale, de peisaje, de tot…
Pe de altă parte, adevărul e că sunt un preot-călugăr „modern”, în sensul că comunic mult cu oamenii prin intermediul mijloacelor tehnologice de astăzi. Încerc – nu știu cât și reușesc – să le dau o utilitate pozitivă. Uneori însă afluxul de informație și comunicare devine copleșitor, de aceea mă și refac prin plimbările de noapte.
Stai de vorbă cu oamenii, îi asculţi, îi ajuţi… Ce te impresionează cel mai mult la oameni?
Sunt multe lucruri care mă impresionează, însă cele care îmi vin acum în minte sunt așa: îmi plac oamenii de caracter, sinceri, serioși, cu demnitate. Sunt unii oameni simpli care au o credință ce mută munții. Ca preot ești mereu și mereu uimit când vezi asta, e ca o lecție continuă. Ai tare multe de învățat de la oameni când ești preot. E un mare dar acesta. E și o povară, dar e și un mare dar: faptul de a putea intra în sufletul lor, faptul că ei îți dau mai cu ușurință acces în lăuntrul lor și poți să vezi acolo uneori minuni adevărate, cum lucrează Dumnezeu cu fiecare și cu toți. E pur și simplu uluitor.
De altfel, eu dintotdeauna am fost fascinat de om, stăteam când eram mic și îi priveam pe oameni cu gura căscată – în restaurant de pildă, sau pe stradă – cum se comportau, încât cei de lângă mine îmi și făceau observație că să nu mă mai holbez așa că e ciudat. Dar eu uitam de mine privindu-i și lăsându-mă dus de fascinația aceasta a mea. Iubesc oamenii, în ciuda dezamăgirilor pe care adeseori ți le produc (de fapt ni le producem unii altora cu toții), și cred că această iubire e cea care și-a găsit împlinirea cea mai profundă în faptul de a fi preot. Și de altfel, dacă e vreun ajutor pe care să-l aduci, cred că acesta și este: faptul de a fi acolo lângă și pentru ei, cu cât mai multă iubire poți. De asta e nevoie, restul le face pe toate Dumnezeu. Ce trebuie să faci tu e doar să fii acolo, cu o inimă iubitoare. Adeseori nici nu trebuie să spui cine știe ce, dacă ești cu iubire omul simte, și îi e de ajuns doar să își spună sufletul și să vadă că e ascultat. Dar Dumnezeu dă uneori și cuvinte de răspuns sau de mângâiere de te miri singur, nici nu știi de unde le-ai scos. Ca să nu mai spun că adeseori Dumnezeu te învață pe tine prin oameni.
Dar ca să revin la întrebare: îmi plac oamenii sinceri, autentici; nu mă interesează atât de mult să fie credincioși în sensul strict, dar îmi plac oamenii care caută cu sinceritate și ardoare, care nu se mulțumesc cu a rămâne la suprafață, la superficialul vieții acesteia, care vor mai mult, care trăiesc și fac ceea ce fac cu pasiune, orice ar fi aceasta, care spun lucrurilor pe nume, care nu se ascund după deget și nu le e frică să fie ceea ce sunt, oamenii dintr-o bucată, cu curaj. Și de asemenea oamenii care pot încă să mai creadă, care trăiesc, ard pentru un ideal. Aceștia îmi plac cel mai mult. Cred că un mare dușman pentru noi e nepăsarea, sictirul, indiferența. Când oamenii sunt indiferenți, îmi e cel mai greu să relaționez. Mai ușor relaționez cu cineva care îmi este vehement împotrivă.
Ai amintit de tinerii din Dej, ce poţi spune concret despre ei?
Da, mă bucur de întrebare. Mai mult decât toţi, mie îmi sunt dragi tinerii. Nici nu ştiu sigur de ce; poate tocmai pentru că ei încă mai pot să creadă, încă nu au fost dezamăgiţi de viaţă, încă mai au acea nevinovăţie şi curăţie, potenţialul să lupte şi să se jertfească pentru un ideal. Sau pur şi simplu pentru că încă mă simt unul dintre ei. Nu știu. Oricum, cred că tinerii (și toți oamenii cu spirit tânăr) sunt cei mai potriviți pentru credință, pentru Hristos. Și Hristos pentru ei. Știu ce a însemnat pentru mine descoperirea Lui: dintr-un tânăr care nu avea nici un ideal, care trăia doar pentru plăcere și distracție, și care sigur nu ar fi ajuns nicăieri, credința mi-a dat dintr-odată un țel pentru care să lupt, un rost, și darurile cu care mă înzestrase Dumnezeu și de care nici nu eram conștient au început să iasă la iveală, să rodească, ba chiar să se înmulțească. A fost atunci pentru mine o perioadă extraordinară, totul se lega în jur. Și tinerețea e la urma urmei perioada în care putem face cel mai mult, în care avem cea mai mare energie, cea mai mare disponibilitate sufletească. Și de aceea am vrut să transmit acest lucru și celorlalți, tocmai pentru că știam foarte bine tot ceea ce înseamnă să fii tânăr, și că poate exista o viață mai cu rost, că poți da o valoare imensă vieții tale, o țintă care să te mobilizeze și să scoată din tine ce e mai bun. De aceea am înființat pe când eram încă student o „frăție” de tineri, s-a numit oficial Liga Tinerilor Creștini Ortodocși din Dej, pentru liceeni și nu numai. Nici nu am știut bine ce se întâmplă, dar în timp și fără să ne prea dăm seama am crescut ca o familie lărgită de tineri creștini, ca niște prieteni foarte apropiați, care ne-am sprijinit, ne-am încurajat și am făcut o mulțime de lucruri frumoase împreună, am mers în pelerinaje pe la mănăstiri, ne-am întâlnit și am vorbit despre toate problemele posibile și imposibile, am învățat cum să trăim ca și creștini, am organizat și diverse acțiuni în Dej. A fost o perioadă tare frumoasă. Dar și după ce am plecat eu în Germania, ei au rămas și au continuat tot ceea ce începusem, și eu la rândul meu am rămas în legătură strânsă cu ei, cu atât mai mult după ce am ajuns la Nicula.
Iar acum că m-am așezat aici mai stabil, încercăm să înnoim lucrarea noastră, să ne înnoim și noi, să găsim activități cât mai faine, cât mai de folos, cât mai de interes: să le păstrăm pe cele vechi (întâlniri, discuții, pelerinaje, ajutat oameni săraci, bolnavi sau închiși etc.) și să găsim și altele noi sau să mobilizăm mai multe resurse pentru ele (ieșiri în natură, jocuri, vizite și excursii la diverse locuri frumoase din țară, ateliere de creație etc.). Avem și un sediu nou, peste drum de „Andrei Mureșanu”, spațios și foarte primitor, pe care l-am „recondiționat” prin propriile noastre eforturi și în care putem să facem tot felul de lucruri și de activități. Facem întâlniri săptămânale acolo, joi seara avem seară de rugăciune, o dată la două săptămâni facem seară de film. Avem și o bibliotecă pentru oricine vrea să citească – cărți duhovnicești și nu numai. Încercăm să îi facem cunoscuți pe martirii din închisori, încercăm să ne redescoperim rădăcinile și istoria. În general, vrem să promovăm cât mai mult valorile noastre tradiționale creștine și românești. Asta ne interesează, să dăm tinerilor o alternativă cât mai frumoasă și sănătoasă la toată mizeria cu care parcă suntem inundați zilnic. Acum au mai trecut ani peste mine și îmi dau seama tot mai mult că este un război care se duce împotriva tinerilor, pentru sufletul lor. Și când eram eu în liceu era la fel, dar acum mi se pare că lupta e mult mai dură. Toate au devenit mult mai accesibile decât atunci, și cele bune, însă din păcate mai ales cele rele: pornografia, drogurile, răsturnarea valorilor etc. etc. Parcă e tot mai greu să fii creștin, împotrivirea parcă e tot mai vehementă. De aceea sunt tare preocupat de metodele prin care putem să transmitem tinerilor credința și tradiția noastră. Pentru că ei sunt viitorul. Și pentru că acesta a fost darul pe care mi l-a făcut mie Dumnezeu, și m-a înviat prin el. Și știu că poate să învie pe oricine.
Aşa că, oricine rezonează cu aceste gânduri ale noastre, sau e interesat de activităţile pe care le facem și vrea să ia parte la ele, ne poate vizita fie la sediu, fie pe blogul nostru (ltcordej.wordpress.com) sau pe pagina de Facebook LTCOR Dej. Îi așteptăm cu drag!
Partea întâi: http://dejulmeu.ro/index.php/2015/11/04/vlad-benea-si-pasii-spre-calugarul-grigorie/
