„Ia-mi Doamne ce vrei Tu, da’ lasă-mi măcar piața și supermarketul”. Așa ar suna traducerea unui dialog imaginar dintre un Dumnezeu pedepsitor și un spaniol păcătos. Cel din urmă nu ar cerși nimic greșit, din punctul meu de vedere. Decât calea sigură spre subzistență – mâncarea, și cel mai ieftin mijloc de distracție socială – piața. Un fel „panem et circenses” – pita boțită și circul stradal al poporului de rând, care, după cum ne-o confirmă și istoria, nu are nevoie alți stimuli pentru a se simți bine.
Da, spaniolul își iubește piața, oricare ar fi aceasta: pe pește, de legume, piața cea mare cu de toate, piața de vechituri, piața săptămânală cu haine ieftine chinezești etc. Atât de mult, încât îl vom vedea de fiecare dată precupețindu-se cu vânzătorii, plimbându-se ore-n șir de la o tarabă la alta, de multe ori zgâindu-se fix și la același tip de marfă, cumpărând o mulțime de fleacuri care cel mai probabil nu îi vor face viața mai frumoasă sau ușoară. Dincolo de febra acută a cheltuirii banilor – cu cât mai puțini, cu atât mai arzătoare dorința de a-i investi în ceva memorabil, de a-i schimba cu un chilipir de mare valoare, spaniolilor le place la piață din cauza peisajului social atât de pestriț. Bine, fie, adăugăm și muzica spaniolă oldschool (expusă la prea multă piață, am ajuns să fredonez uneori la duș note dubioase, specifice cântecelor andaluze, îmbibate bine-n ritmuri arabe), berea la pahar – pincho de cerveza și un kebab făcut și servit ca la turc acasă: în mijloc de drum.
Cine se scoală de dimineață, clar la piață ajunge. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine: peștele e cel mai proaspăt până-n orele amiezii, pâinea la fel, stomacul vacii, proaspăt etalat în vitrină va face o supă numa’ bună până vin copiii de la școală. Bineînțeles, pe Maria, Carmen, Juanita și Lola le prinzi la o cafea în plină piață nu mai târziu de ora 11.00. Femeile sunt ocupate, au perdele, chiloți și papuci de câine de cumpărat! Dilema cea mai mare a spaniolilor nu este „ce” și „cât” să cumpere. Asta-mi creează senzația că toți sunt strângători patologici de lucruri pe care nu le vor folosi veci. Vin cu mâna goală, pleacă cu zeci de sacoșe, săptămână de săptămână. Mă întreb dacă nu cumva și ei la rândul lor sunt vânzători, în căutare de mici comori ieftine, pe care le vor revinde ulterior la triplu preț. Parcă totuși nu…
Fake Land
Al patrulea sport național spaniol (după fotbal, coridă, odihnă) este shoppingul. Oricând, orice, de la oricine. Și, fiindcă nu vorbim chiar de una din cele mai înfloritoare economii europene, e clar că lumea nu are mulți bani. Asta nu înseamnă că vor renunța la plăcerea lor secretă de a se scăpa de monezi, hârtii șifonate și carduri cu benzi magnetice. Cel mai des, veți întâlni spanioli care sacrifică calitatea pe altarului cantității. Aici nu prea se aplică dictonul „una și bună”. De ce și-ar limita opțiunile, investind într-o singură cămașă din bumbac egiptean, atunci când, cu aceeași sumă de bani, își pot umple punguțele de plastic 6 săptămâni la rând cu câte-o cămașă 30% bumbac-70% vâscoză, colorată, modernă, ieftină? Spaniolii nu sunt atât de masochiști încât să-și saboteze propria plăcere de a cheltuii bani cu fiecare ocazie, în loc să își facă cumpărăturile serioase periodic, la intervale de timp relativ mari. Marfă deloc scumpă poți achiziționa fie din magazine obscure, care-și titrează orarul pe o coală A4, fie din piețe cu tarabe ofertante și negustori îmbârligători care urlă tot la 10 secunde „Poooooftiiiiiiiiți la haine de marcă, ieftine și frumoase”, sau din celebrele și foarte-des-întâlnitele BAZARURI (Chen, Jin, Xing, Marrakech…etc.). Articolele astea au două caracteristici: prima și cea mai importantă – produsele sunt cel mai probabil replici de-ale unui brand celebru (vezi „Ghlain Klain”, Prada, Adidas, Diesel, Hugo Boss, Playboy, Nike, Vans sau Ray Ban); doi – se strică relativ repede, deci trebuie înlocuite, fiind însă ieftine, nu-i o bătai de cap pentru spaniol, din contră, o plăcere.
Cred cu tărie că după China și Turcia, în Spania a prins cel mai bine curentul imitațiilor. Orice vezi, găsești în versiunea originală pentru câteva sute de euro, și în versiunea accesibilă de cel mult 30 de euro. Problema mea e că, fiind bombardată de pretutindeni cu versiuni îndoielnice ale unor produse pe care le cunosc bine, am început să dezvolt un ușor sindrom de „Alexa-Necredincioasa”. Mi se pare că toți vor să mă tragă pe sfoară și să-mi vândă Converși făcuți pe vapor. Luând apoi prețul ca etalon, mă liniștesc cu replica: „na și ce?”.
Nu o să vă mint, îmi plac piețele de orice soi, de când mă știu. Îmi place și piața din Linea, motiv pentru care mă înființez cu religiozitate, în fiecare miercuri la baza stadionului, unde începe nebunia în mirosul îmbătător al măslinelor și al plasticului înțepător. Două tarabe second-hand mi-au cucerit dulapul, o tanti guralivă încercă să îmi vândă niște ochelari de soare Parada cam de 3 săptămâni, un domn mă invită să probez jeanși în spatele tarabei că na…n-are cabină. Solicit celorlalți clienți poze cu propriu-mi telefon, că nu sunt oglinzi în piață. Mereu plec acasă cu legume și fructe proaspete, îmi curg balele după condimentele marocane, tabureții indieni, covoarele africane și poncho-urile tradiționale. Ocolesc treningurile Adidas, boxerii Hugo și negrii cu poșete Michael Kors la 15 euro. Hello Kitty încă mă fascinează de la distanță, la fel și adidașii AirMax, care suferă de propria ne-originalitate. Încălțăminte pentru căței, casete, gablonțuri, parfumuri, eșarfe și bocanci cu sclipici, perdele și pături, perne și covoare, caramele și migdale. Și nesfârșite grupuri de Juana-Juanita, care blochează circulația pe alee, povestindu-și ultimul episod din Corazón Salvaje.
Food Land
Deși mi-am propus să dezvolt într-un articol dedicat mirajul gastronomic iberic, pentru că tot mă aflu la secțiunea de „cumpărături de la piață”, nu pot ocoli subiectul culinar. Bănuiam că, la fel ca în orice oraș ce se respectă, și în Linea trebuie să existe o piață de alimente. Nu m-am înșelat. Din pură întâmplare, bântuind într-o sâmbătă străduțele înguste și labirintice din centrul orașului, am dat peste Mercato Centrale. Dacă v-ați uitat măcar la un episod din seria Bizzare Foods prezentat de ex-cheful Andrew Zimmern, știți cum arată o piață mare de alimente. Regulile sunt aceleași: o hală imensă, împărțită în secțiuni: fructe, legume, murături, mirodenii, panificație, dulciuri, cărnuri, lactate, pește etc. Dimensiunea, nivelul de dezvoltate economică și poziționarea (la mare, munte sau câmpie) a orașului dictează implicit aspectul pieței centrale. În cazul Lineei, proporțiile sunt decente. Orășelul, având undeva la 63.000 de locuitori, avea musai nevoie de o sursă serioasă de aprovizionare cu de toate.
Așadar, să înceapă cumpărăturile! Vinete uscate (?ce se face cu ele) lângă săculeți cu miez de nucă sau mini pimiento roșu care te pișcă de faci pișu pe tine, zeci de feluri de măsline – negre, verzi, mari, mici, în amestec cu ceapă și ardei murați, umpluți cu usturoi, umpluți cu ardei, nenumărate conserve de pește, în imediata apropiere a raionului aferent, au naturelle de această dată. Mai să plâng după un homar, încă viu, care mișca a jale din cleștișori. Midii vii, creveți care încă mișcă, la 2 ore după i-ai adus acasă și te-ai apucat să îi decortichezi. Nesfârșite raioane cu pulpe de Jamon Serrano și Iberico (ăsta-i de cumpărat, celălalt nu-i grozav), cârnați picanți, amestecuri de carne tocată cu mirodenii, fructe dubioase care habar n-ai cum se mănâncă, noroc cu Google, fructe confiate, flori de hibiscus trase în zahăr…și așa mai departe. Vânzătorii? Majoritatea foarte amabili, dornici să vândă cât mai mult. Rareori dai peste neciopliți cu 3 clase. Treci mai departe. Și nu uita, că pe oricare culoar te plimbi, la orice tarabă de uiți, cineva e mereu dornic de conversație, bârfe picante și povești despre telenovele!
Alexandra Alexa