O femeie care a traversat istoria prin fragmente de papirus, cioburi de amfore şi a intrat în eternitate cu versurile ei de o sinceritate inimitabile. La 300 de ani după moartea ei, erudiţii din Alexandria deshumau din colbul uitării o poetă de geniu. Şi se scandalizau. Nu din cauza poeziei, ci din pricina femeii care a scris-o. Aveau toate motivele. O femeie care iubeşte o altă femeie, se întâmplă. Dar o femeie care iubeşte alte zece, douăzeci sau chiar o sută de femei, e ceva inadmisibil. E indecent. E imoral. E condamnabil…
Incendiara Sapho, ca orice geniu, avea temperament. În plus, se născuse pe o insulă care a tulburat întotdeauna imaginaţia grecilor, inclusiv pe a bătrânului Homer: Lesbos. Cu 2500 de ani în urmă, femeile acestei insule din vecinătatea Asiei Mici, erau vestite pentru frumuseţea lor, uşor exotică. Mai mult decât frumoase, erau talentate în muzică şi poezie, la fel ca în dragoste. Adevărate hetaire. Pe aceste preotese ale Afroditei le va smulge Sapho – care era micuţă şi nu tocmai frumoasă – din braţele seducătorilor bărbaţi. Motiv de îngrijorare în Agora! Lui Sapho însă, puţin îi pasă. Sapho e bogată. În drahme, talent şi îndrăzneală. O rebelă.
Născută într-o familie de nobili mytileni, la 15 ani e măritată cu un negustor bogat care are bunul simţ să moară repede, lăsându-i văduvei de numai 20 de ani o fiică, o avere consistentă şi libertatea de care avea nevoie. Uşa coliviei odată deschisă, pasărea îşi poate lua zborul cântând şi iubind după placul ei. Căci Sapho are norocul să-şi trăiască tinereţea într-o „paranteză liberală”. Familia ei tocmai câştigase bătălia politică pentru instalarea la Mytilene a unui tiran binevoitor. Convinsă deci că nu are motive de îngrijorare, Sapho îşi acordează lira şi se dedică trup şi suflet muzicii şi poeziei. Compune cântece şi scrie epitalamuri, elegii şi imnuri, pe cât de frumoase, pe atât de îndrăzneţe, pe care le dedică nenumăratelor ei iubite. Caz fără precedent, Sapho cântă la fel de bine şi în faţa publicului masculin, literalmente ameţit de senzualitatea poemelor şi farmecul inteligent al poetei. Faima ei şi a şcolii ei de poezie ajunge şi la Atena. „A zecea muză”, cum era numită, face ravagii în rândul intelighenţiei de pe continent cu inovaţiile sale prozodice (strofa safică şi versul safic). O curte de poeţi şi de admiratori se înghesuie în jurul ei, dar Sapho îi respinge rând pe rând pe cei care aspiră la mâna şi inima ei. Pentru ea, bărbaţii, „ape învolburate” rămân un potenţial pericol, capabili să-i răpească sufletul odată cu trupul. La fel şi pe al iubitelor sale. Perfect amorală, pătimaşă, neliniştită, maniaco-depresivă, Sapho iubeşte şi tremură mereu de gelozie. Visează, tânjeşte după Marea Iubire, unica, adevărata, desăvârşita, care nu mai vine…
La 30 de ani, în culmea celebrităţii şi gloriei literare, Sapho este condamnată la exil. Un nou tiran – tiran de-adevăratele – „normalizează” Lesbosul. Alungată pentru imoralitate, poeta se retrage la Siracuza, în Sicilia. Îi este teamă. O teamă care sălăşluise în ea dintotdeauna pentru că, în idilicul Lesbos, ca de altfel în întreaga Elada, a te naşte femeie echivala cu infernul. În lumea greacă a epocii clasice, situaţia femeii nu era deloc demnă de prestigiul unei democraţii poleite cu aur. Într-o familie în care se năşteau mai mult de două fete, mezinele erau sortite morţii, părăsite într-un loc pustiu, abandonate frigului şi inaniţiei. Un „control al naşterilor” cu nimic mai moral decât moralitatea poetei. Sapho a fost norocoasă. A fost prima născută în familie şi după ea au urmat doi băieţi. Ştia că îşi datorează viaţa hazardului.
Traumatizată de oribilul destin împlinit de nenumăratele ei surori anonime, cu siguranţă că Sapho şi-a iubit semenele revoltându-se. Şi a plătit pentru nesupunerea ei. Până şi moartea i-a fost deturnată, mistificată. Trei secole după dispariţia ei, un autor atenian îi consacra o piesă de teatru. O Sapho devenită legendă se sinucidea din cauza unei iubiri neîmpărtăşite pentru un tânăr şi frumos barcagiu, Phaon. Răbufnire sulfuroasă a inconştientului colectiv masculin, mândru că a reuşit, în fine să inventeze o Sapho femelă, supusă, îmblânzită, învinsă…
Oricum, în Lesbos ordinea fusese deja, cu mult timp înainte restaurată. Insula iubirii se prăbuşise sub sabia implacabilei Atena. Într-un discurs plin de muşchi, democraticul Pericle le reamintea tuturor grecoaicelor limitele libertăţilor femeieşti: „ să trăiască şi să moară îndeplinindu-şi îndatoririle familiale, fără a fi văzute sau cunoscute în afara căminului lor”. În mod paradoxal, spaţiul deschis al Agorei era „închis” pentru femei. Adio revoltă, adio Sapho!
M. Vaida
