S-a spus tot ce se poate spune (şi tot ce e mai rău!) despre telenovele, aceste „droguri pentru midinete”. Şi s-a scris. Despre sărăcia lor tematică, despre mediocritatea nivelului lor intelectual şi artistic, despre conformismul moralizator în care se bălăcesc etc. etc. Un kitsch prolific – numărat în episoade – ca şoarecii de câmp. Gen hibrid care, deşi apare prima dată în America, îşi revendică paternitatea din romanele foto născute pe meleagurile italiene. Benzi desenate, avant la lettre…
Italienii însă, nefiind prea siguri că progenitura le aparţine, nu au ezitat s-o arunce în braţele verişorilor din Hexagon, taman pe vremea celui de al II-lea imperiu francez. Romanul foto (francez sau italian, naţionalitatea nu prea contează), se transformă în cineromanul începutului de secol XX pentru ca, în fine, datorită invenţiei numită televizor, să devină telenovela de astăzi. Cuvânt introdus se pare în circuitul lingvistic al telefanilor, de spanioli, în 1976.
Aşadar, cineromanul, adică, „romanul”, ilustrat cu fotografii din film şi-a făcut apariţia, atestată, la început de secol XX. Povestea era depănată în cuvinte, fotografiile alb-negru îi veneau în sprijin la fel cum, în cărțile de povelti, gravurile dădeau chip zmeilor și zânelor. Prima melodramă devenită cineroman (sau roman-cinema) a fost „Misterele New Yorkului”, adaptare a episoadelor filmului american de succes „The Exploits of Elaine”.
Apărut în 1915 sub forma unei broşuri şi conceput ca o reclamă, foiletonul anunța filmul, precedându-l, dar foileton şi episod au sfârșit prin a ieși împreună în lume, sprijinindu-se într-un concubinaj reciproc avantajos. Reţeta este rapid valorificată de cealaltă parte a Atlanticului, cinematografele întrecându-se în a oferi publicului în format broşat, contra câţiva bănuţi, poveştile care rulau pe marele ecran.
În Europa, cineromanul este legat, totuşi, de italieni. În iunie 1946, imediat după război, fraţii Alceo şi Domenico Del Duca, proprietarii editurii Universo, lansează împreună cu Matteo Macciò, săptămânalul „Grand Hotel”, titlu ce sugerează luxul şi voluptatea din celebrul film al Gretei Garbo, turnat în 1932.
După numai un an, în 1947, al treilea frate Del Duca, Cino, lansează revista Nous Deux în Franţa. Având ca public ţintă femeile, revistele vândute la un preţ minimal, cuceresc instantaneu piaţa presei lacrimogene din cele două ţări. După care, evident, modelul este intens valorificat în toată Europa, America şi restul lumii…
Prin anii 50, arta filmului trecuse deja prin experienţa neorealismului şi se pregătea să îmbrace haine colorate (o trecere mult mai grea decât aceea de la mut la sonor). Lumea era tot mai grăbită şi mai dornică de imagine, în detrimentul cuvântului scris. Cineromanul a fost scos de la naftalină, doar că nu mai era roman ilustrat cu imagini din film, ci cadre de film cu textul în baloane, ca la benzile desenate. Textul devenea un accesoriu al imaginii.
Invenţia patentată în Italia, avea să atingă apogeul între 1956 şi 1966. Numai în Franța au apărut 10.000 de titluri de cineromane, odrasle viguroase ale cinematografiei, sentimentale şi comercial profitabile, lipsite de ifose şi deloc savante. Ca să nu producă vertij minților şi aşa înfierbântate ale fanilor.
Reviste precum Star Cine Roman povesteau, în tehnica fotoromanelor, filme melodramatice, westernuri, filme de capă şi spadă, chiar şi aventurile din junglă ale lui Tarzan-Weissmuller.
Prin 1966, poveștile de pe marele ecran erau în întregime colorate, iar setea de narațiune şi de imagine în mișcare era ostoită de un nou concurent, deopotrivă al literaturii şi al filmului, un concurent care se insinua în mod perfid în casele şi în viaţa oamenilor: micul ecran.
Sărmanul cineroman! Se născuse ca roman ilustrat cu răzlețe cadre din film, murise, fusese confundat cu filmele de aventuri şi cu filmele sentimentale, renăscuse o vreme cu textul surghiunit în baloane de benzi desenate şi murise din nou, confundat, de data aceasta, cu fotoromanul… Era tot mai mult foto şi cine si tot mai puţin roman… Mai era ceva de făcut?
Da, mai era. Alain Robbe-Grillet, cineast şi scriitor francez, a resuscitat cineromanul. A făcut-o plasându-se la egală distanţă între literatură şi film – scriind romane gândite pentru a fi transpuse cinematografic. Un fel de scenarii… Anul trecut la Marienbad (1961) a deschis seria acestor opere duble, deopotriva romanești şi cinematografice – cineromane. În 1972, Roger Grenier avea să-și intituleze, pur şi simplu, romanul: „Cine-roman”. Critica vorbea deja despre intertextualitate…
Să fi ajuns, oare, cineromanul la zenit? Mai este posibil ceva? Da, mai este: în 2001, a fost instituit Premiul Cine Roman Carte Noire, pentru a fi acordat anual în cadrul Festivalului de Film de la Paris autorului unei opere „susceptibile să fie transpusă pe ecran”. Premiul figurează (culmea cinismului!) printre premiile literare ale Franței.
Perspective? Da… Se poate şi mai rău… Prin 2020 să se instituie un premiu pentru filmul care nu mai are nevoie nici de roman, nici de scenariu… Cineromanul fără roman. Cinematograful pur. Un film care să nu ruleze nici pe micul, nici pe marele ecran, în schimb, să se lăfăie pe net…
M.V.
