Spaima oricărui om dependent de confortul locuinței închiriate și amenajate după bunul plac, este schimbarea. Să știți că nu condamn pe nimeni, eu însămi sunt prima care își asumă frica de mai sus. Am ajuns în Spania aproape în fundul gol. Nu la propriu, ci în termeni de „o să locuiesc aici o vreme, o să am nevoie de un milion de chestii”, din care îmi lipseau fix și exact toate. Țin minte că mă rugam la zeul comerțului, încercând să influențez printr-însul decizia viitorilor-încă-necunoscuți proprietari de a-mi lăsa cât mai multe oale, blide, pahare, farfurii și tacâmuri în bucătărie. Mai să plâng de nervi când am constatat că nu am prosoape, perne, așternuturi; într-un final le-am primit, prin bunăvoința actualilor-prea-puțin cunoscuților proprietari. Morala – rugăciunile, plocoanele, altarele improvizate și bețigașele de santal aprinse frenetic prin casă funcționează la ceva în economia Universului.
Sunt convinsă că în situația mea s-au aflat, se află și se vor afla mii de expați. Oameni care-și împachetează strictul necesar – chiloți, șosete, periuță de dinți, elastice de păr și pijamale molicioase – și iau drumul necunoscutului, fără să se gândească că vor avea nevoie de sute de lucruri care să le ușureze traiul cotidian. Și nu, nu mă refer la electrocasnice uber-complicate, la 50 de perechi de pantofi sau la o ditai casetă de bijuterii. Dar, nu poți aprecia valoarea unei farfurii adânci, până nu o ai. Sau a unui fier de călcat. Aparat de ras. Spray anti-țânțari. Pături. Storcător manual de citrice. French press. Și câte și mai câte.
Ori de câte ori mi-am schimbat locuința, supraviețuind cumva chinului suprem de a-mi arunca lucrurile în geamantane, pungi de plastic și cutii de carton, doar pentru a le căra de pe-o stradă pe alta, dintr-un oraș într-altu (după umilele-mi socoteli, doar vreo 10 astfel de experiențe), mi-am jurat că dac-ar fi să plec din țară, o să îmi cumpăr de la zero tot ce-mi trebuie. Unul din motivele pentru care n-am investit niciodată în bibelouri, obiecte fancy home-deco, tablouri (spre rușinea mea!). Nici n-am încurajat cadourile de genu’, fiindcă știam că n-o să le car veci după mine la capătul lumii. Firul roșu al acestei logici se rupe la deschiderea noului capitol: post-mutarea. Brusc, constați că nu poți desface o bere, că n-ai desfăcător. Nu poți face curat, că n-ai mătură. N-ai din ce mânca supă (eventual direct din oală). Și lista continuă: soluții de curățare, șervețele, bureți, lavete, hârtie igienică, sprayuri, odorizante, mop, găleată so on, so on, so on…(și încă nu am ajuns la mâncare!). Tentația este să iei drumul IKEII, al Carrefourului sau al Mercadonei și să-ți umpli două cărucioare, întocmai ca înaintea unei apocalipse nucleare. Oricât de tentant ar fi să shoppinguiești vreme de 5 ore, tăind de pe listă fiecare obiect plasat în coș, hai s-o dăm pe aia dreaptă: nu-ți permiți să lași câteva sute de euro pe chestii care par atât de banale, încât sunt de fapt vitale. Și atunci, om chibzuit care te afli, iei frumos drumul bazarului chinezesc.
Bazar Chino
Vă împărtășeam în urmă cu puțin timp pasiunea mea obsesiv-compulsivă pentru mici cumpărături și îndelungi sesiuni de holbat la marfa din piețele spaniole. Unde, în mare parte, se găsește marfă textilă chinezească. Treaba cu bazarurile e și mai grozavă: sute de metri pătrați ticsiți cu absolut tot ce vă este trecut pe lista celor trebuincioase în casă. Niciodată n-am fost un fan declarat al mărfurilor ieftine, până acum câteva luni. Nevoia și sfatul insistent al prietenilor m-a împins să descopăr pe o rază de 3 kilometri pătrați, nu mai puțin de 7 astfel de magazine. Le-am pierdut socoteala după ce l-am văzut la capăt de oraș pe al zecelea. Cunoscute sub numele generic „Bazar Chino”, aceste magazine se pliază perfect pe puterea de cumpărare limitată a spaniolului de rând, care nu câștigă nici jumătate din salariul unui suedez. La fel de utile se dovedesc și în cazul expaților, forțați să își doteze locuința cu ceramică ieftină, mase plastice, textile sintetice. Să nu vă imaginați că m-am născut ieri. Nu există țară pe care să o fi vizitat și să nu fi dat peste un shop condus de vreun Li, Chen, Chin sau Huang. Ceea ce m-a frapat însă din ziua 1 în Linea este numărul halucinant de bazaruri, presărate la distanțe respectabile de 30 până la 3000 de metri unul de altul. Cum își pot câștiga oamenii ăștia pâinea, când, pe strada vecină, au de înfruntat concurența? Cum își pot fideliza clientela în condițiile în care vând aceeași marfă ca și alți 20 de comercianți chinezi? Și mai ales, de ce sunt așa mulți, tocmai aici, la capătul lumii occidentale?
După zeci de vizite practice, am ajuns să recunosc anumite șabloane pe care fiecare din bazaruri le urmează cu sfințenie: vânzătorii sunt fără nicio excepție chinezi; cel mai probabil, toate sunt afaceri de familie, care urmează a fi transmise din tată în fiu/fiică; sunt singurele magazine care nu respectă sfânta siestă, deschise în fiecare zi lăsată de Dumnezeu. De la suprafețe modeste de 100 de metri pătrați până la spații obscen de mari – 5-6000 de metri pătrați, bazar chino funcționează pe principiul „oferă-i clientului o varietate atât de mare, încât să nu fie nevoit să iasă din incinta magazinului tău, până nu-și cumpără tot ce nu îi trebuie”. Pijamale flaușate, căciuli colorate, chiloți cu fese false, colivii pentru papagali, veste din blană ecologică, rechizite, plastilină, șurubelnițe și becuri economice, tigăi, farfurii, pahare și tacâmuri, detergenți, mingi de fotbal, veioze, ventilatoare, pături și plăpumi, spray-uri anti-cucarachas, măști de Frankenstein, brazi din plastic, beculețe colorate, cutii și cutiuțe, valize, geamantane, pufoaice, colanți și papuci de casă. Cum s-ar spune, de toate pentru toate buzunarele. Și un motiv excelent pentru a săpa puțin în spatele tejghelelor. Muream de curiozitate să aflu povestea oamenilor care și-au lăsat țara pentru a pune pe picioare un business în sudul îndepărtat al Spaniei.
Supermercado Oriental
De departe preferatul meu, printre puținele locuri din oraș unde se comercializează și produse alimentare chinezești. Locul de unde mă aprovizionez cu alge, sos de soya, ramen și pastă wasabi, nu-mi era deci străin. Ori de câte ori îi călcasem pragul, zăbovisem în fața conservelor de lychee și a pachetelor cu bucăți de bambus vidat. O știam pe proprietară, o tânără de cel mult 25 de ani (putea la fel de bine să aibă și 40, oamenii ăștia nu-și trădează niciodată vârsta), înconjurată de doi plozi zgomotoși. Nu mică mi-a fost mirarea când distinsa doamnă a refuzat categoric să-mi divulge orice informație legată de afacere, viața în Linea, prosperitatea shop-ului, etc. sub pretextul că ea nu e decât o angajată și nu știe nimic. Când am rugat-o să facă o poză cu mine, s-a panicat atât de tare, încât pun pariu că și-ar fi dorit să fie o namilă handbalistă ca să mă poată scoate din magazin. În apărarea mea, menționez că m-am prezentat frumos, i-am explicat cine sunt și ce doresc, pe cel mai amical ton omenesc posibil. Greșeala mea: statutul de „periodista”, pixul și agenda la vedere. Descurajată, mi-am văzut de drum.
Bazar Story
Următoarele două vizite mi-au ridicat nițel moralul jurnalistic. Doamnele drăguțe și zâmbitoare se fâstâceau la orice întrebare le adresam în spaniola-mi stâlcită, răspunzându-mi mai mult în chineză decât în limba țării în care locuiesc. Mi s-a confirmat însă teoria: bazarurile sunt afaceri de familie, de obicei pornite în doi, acum mulți ani, pe vremea când La Linea de la Conception nu era nici pe sfert atât de dezvoltată (să ne înțelegem, nici acum nu e, nu vreau să știu cum era acum 10 ani!). Plecate din China împreună cu soțul, aici au născut copii, care au cetățenie spaniolă, merg la școală și vorbesc mai bine limba spaniolă decât părinții care o practică zilnic de zece ani încoace. Fiind vorba despre afaceri de familie, munca-i muncă, căci timpul e pe bani. De aceea lucrează 365 de zile pe an câte 12 ore. Și nimeni nu se plânge.
Povestea domnului Li
Domnul Li se îndeletnicea cu etichetarea unor carioci în sfânta după-masă de duminică. Stătea pe un scăunel pe unul din culoarele principale ale magazinului său din Linea, Super Euro. Munca nu-i era străină și nu s-a ferit niciodată de ea.
„Eram tânăr când am sosit cu soția în Linea. Un oraș mic, urâțel, dar cu un mare potențial comercial pentru noi. Pe atunci, nu prea mai erau alții pe piață. Noi am fost printre primii care ne-am deschis un magazin cu de toate”. Și într-adevăr, Super Euro are de toate. Haine, obiecte de uz casnic, papetărie, obiecte de decor, electrice și electrocasnice. Vândute când cum, ba de fiică, ba de soție, uneori chiar și de patronul magazinului.
„Acesta nu e singurul meu magazin. Mai am unul, cu același nume, în Malaga. E mai mare, acolo vând mai multe produse, fiindcă și cererea e mai mare.” Mă gândesc cam cât poate lucra această familie pe an, iar creierul îmi îngheață doar făcând calculele.
„Înainte să plec din China lucram mult mai mult…am avut o perioadă în care dormeam două ore pe noapte. Acum, e mult mai bine. De la 9.30 dimineața la 21.30 seara. În fiecare zi. Chiar și de sărbători. Nu închidem niciodată.”
Mândru de afacerea sa, domnul Li îmi spune că și vacanțele sunt rare, întotdeauna acasă în China, uneori presărate și cu câteva întâlniri de afaceri. Nu își permite să piardă nici o zi fără muncă. Și cu toate astea, arată ca un om simplu, nimic nu e strident în ceea ce îl privește. Ne dăm mâna bărbătește, acceptă să facă o poză cu mine și îmi urează o zi senină. Iar eu, în gând, mai mult timp liber. Și o afacere prosperă.
Alexandra Alexa
