Astăzi, 3 decembrie, a venit acel moment, demult aşteptat şi de către cunoscători, dar şi de autoarea tablourilor expuse pe simeze, pentru o întâlnire de suflet. Dorita întâlnire a fost pregătită, virtual, cam de când mica artistă, în loc să scrie – desena, în loc să-şi dorească păpuşi – cerea culori, în loc de poveşti repovestite -creiona scene după lectura ascultată.
„Pictez pentru a dărui bucurie”
După spusele autoarei, primul izvor de inspiraţie l-a constituit volumul LEGENDELE OLIMPULUI, după care a început să deseneze scene, aşa cum le înţelegea ea la acea vârstă. Prima învăţătoare a micii desenatoare a remarcat faptul că acel copil ştia să respecte proporţiile şi să se joace cu umbrele, copiind un tablou de-al lui Octav Băncilă, iar regretata pictoriţă, profesoara ei de desen din liceu, Elena Servaczius şi primul mentor al Marioarei Silvăşan remarca talentul înnăscut al acesteia şi a recomandat-o pentru continuarea studiilor într-un liceu de arte. Că viaţa i-a pregătit un alt traseu rămâne o altă poveste. Adevărul este că, deşi s-a născut într-o familie modestă, arta îi dădea târcoale, mai întâi prin poezie, apoi lirica a devenit poezie a culorilor. Plimbările Marioarei se făceau cu creionul pe hârtie, visul şi-l urma cu o anume temere – din nefericire familia nu prea încuraja această dorinţă a fetei, de a face bucurie îndrăgostiţilor de frumos. După căsătorie situaţia s-a schimbat, în regretatul soţ pictoriţa a găsit înţelegere, sprijin, susţinere morală şi materială.
Marioara Silvăşan, născută Florian, în Dej, într-o zi de 18 ianuarie, 1951, zi geroasă, după cum şi-o mai amintesc rudele pictoriţei, a intrat în lumea miraculoasă a artelor, după cum aminteam mai sus, din copilărie, devreme. S-a format ca autodidact, a studiat cam tot ce s-a scris despre pictori şi pictură, a încercat să reproducă tablouri ale marilor maeştri, până şi-a găsit propria cale, stilul personal şi, după mărturisirile domniei-sale, acesta a rămas cel clasic. “A picta – egal cu a respira”, repetă artista, ori de câte ori vine vorba despre timpul pe care-l petrece la şevalet.
Întrebând-o despre aceste începuturi, artista îşi aduce aminte cu mult umor despre primul ei tablou în ulei – o scenă bucolică, în prim planul căreia se afla o ţărăncuţă cu o ie colorată. Mica pictoriţă auzise despre pictura în ulei şi a folosit ca “materie primă” uleiul de floarea soarelui din cămara mamei. Degeaba a aşteptat să se usuce culorile!
Din 1969 a pictat portrete, chipul de neuitat al bunicii. A urmat un prim autoportret, folosindu-se de oglindă, inspirată fiind de lectura vieţii lui Nicolae Grigorescu, pictor rămas şi astăzi printre marile iubiri artistice ale Marioarei Silvăşan, sau Lola, cum îi spun prietenii.
A pictat pe carton, piele, pânză, sticlă, lemn, tablă, folosind culorile primare, pure, calde, apropiate de natura vie. Remarcabilă este uşurinţa cu care descompune culoarea, eternizând teme şi motive, încântându-ne cu prospeţimea lor.
Odată cu angajarea ei pe un şantier de construcţii, la propunerea soţului unei verişoare (este vorba despre acelaşi Gusti Munteanu care i-a dăruit primele culori în ulei) care-i cunoştea predilecţia spre tot ce poate fi exprimat prin culoare), a început să picteze peisaje urbane, industriale, care mai pot fi văzute şi astăzi pe careva dintre pereţii trustului de montaj din Bistriţa.
Nu ştiu dacă putem vorbi, până astăzi, despre o recunoaştere publică a artistei, deoarece în modestia-i exagerată nu a vrut să expună, considerând că mai are mult de muncit, dar şi-a transformat casa, cu cele două nivele, într-o galerie de artă, unde prietenii şi cunoştinţele prietenilor au avut privilegiul şi bucuria de a privi tot ce a creat talentata pictoriţă, grafician, sculptor…
Ziua bilanţului, timpul unei sinteze pe simeze!
În afara tablourilor care ne vor emoţiona în această după-amiază, trebuie să mai amintim şi alte creaţii care nu pot fi transportate şi care au rămas în posesia unor persoane particulare sau a unor biserici, (Poiana Blenchii) cum ar fi icoane pe sticlă, pe lemn, reproduceri după van Dyck, Rafael şi alţi mari maeştri ai picturii universale, pictura pe geamul turnului bisericii ortodoxe din Ocna Dej, din biserica minei din Ocna Dej, răstigniri (folosind ca suport de lucru tabla), portrete de preoţi, sau rămase în patrimoniul unor comunităţi rurale (portrete de primari şi viceprimari din sate bistriţene), recondiţionare de mobilier pictat, ornamente pentru grădină etc.
După pensionare artista şi-a dedicate mare parte din timp perfecţionării stilului şi tehnicii de creaţie, completându-şi anumite lacune pe care şi le-a descoperit în timp, studiind şi reproducând mari modele ale lumii artistice. După cum putem observa, amprenta personală în abordarea modelului nu lipseşte din tablourile Lolei, personalitatea artistei va fi recunoscută după culorile calde, de pământ, după o anume fineţe a expresiei feţei personajelor, după jocul de lumini şi umbre, echilibrul, tuşeul clar… mai multe observaţii vor putea face criticii de artă, mie îmi revine doar rolul de a vă atrage atenţia asupra aspectelor uşor de recunoscut ca plăcere a ochiului, fără a intra în informaţii intrinsece, exhaustive, referitoare la modalităţile de elaborare etc. Plăcerea de a privi ne conduce spre o lume paralelă, ideală, care ne transformă pentru o clipă în călători pe mare, ne aduce buchete admirabile de flori şi fructe – parcă le şi simţim parfumul, căci unele naturi statice se apropie de tehnica fotografiei, par cu adevărat reale!
Portretele poartă însemnul caracterului fiecăruia, zâmbetul de pe faţa unui personaj va fi echilibrat de peisajul în care l-a plasat penelul artistei, culorile decriptează sentimente…
În ultimii trei ani artista a răspuns rugăminţilor unor poeţi de a le ilustra cărţile. Mă număr şi eu printre beneficiarii talentului grafic al Marioarei Silvăşan, căreia îi mulţumesc şi cu această ocazie pentru, munca benevolă, pe care a făcut-o la două dintre volumele mele de poezie pentru copii.
Răsplata pe care o aşteaptă, atunci când dăruieşte o lucrare, este bucuria exprimată. Aşa cum afirma şi cu altă ocazie simte nevoia să materializeze bucuria în ceva care va rămâne după ea. Am reţinut acest slogan al generoasei Doamne: „pictez pentru a dărui bucurie”, deoarece „respir pentru a picta”.
Să-i fie mâna daurită şi de acum înainte, să ne încânte şi de acum înainte, să-i ajute Dumnezeu ca talentul să-i fie recunoscut şi preţuit cât timp creează! Mai târziu… e prea târziu! Felicitări artistei, lumina talentului să nu se stingă mulţi ani, să ne putem împărtăşi de tot ce este mai frumos spus prin culoare. Sărbătorile care se apropie să ne aducă pace în suflet, bucurii nenumărate, gânduri creştineşti, pe cei dragi acasă, la masă îmbelşugată, şi poate vreun Moş se va gândi să ne lasă în ghete şi o astfel de bucurie cromatică, demnă de orice interior – un tablou – dintre cele pe care urmează a le viziona la acest vernisaj. Sper că vom pleca din acest loc mai bogaţi spiritual, mai încărcaţi cu semnele nobile ale frumosului…
Cu permisiunea domniilor-voastre declar expoziţia deschisă, să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă această după-amiază!
A consemnat: Elena-Valeria Ciura
Dej, la 3 decembrie 2015
