De la înalțime lucrurile se văd întotdeauna altfel. Mulţi cred că alpinismul este curată nebunie. Ştii că pleci într-o expediţie, dar nu ştii dacă te mai şi întorci. E cu siguranţă periculos, iar Mircea Șutea e perfect conştient de riscuri.
Urcușul pe văi prăpăstioase, cățărătura pe stâncile golașe, escaladele în condiții de iarnă aspră cu zăpadă abundentă și gheață, fac parte din viața sa.
Pentru dejeanul Mircea Șutea, muntele a devenit o pasiune încă din anii de liceu. De la simple drumeții și ieșiri cu prietenii, astăzi muntele i-a devenit prieten. Îl iubește, îl respectă și vrea să-l descopere cât mai mult.
„Așa, ca mulți dintre noi, atracția sau distracția la munte vine din perioada liceului când împreună cu profesori și colegi descopeream primele trasee de munte. Pot să-l menționez pe domnul profesor Nicolae Șut care încă din acele vremuri era promotorul valorilor adevarate printre care și mersul pe munte.
Am transformat acest lucru în pasiune abia dupa mulți ani, atunci când, poate cel mai mare „munte” din viața mea mi-a permis acest lucru. Este vorba de Vobiscum. Am inființat firma la o vârstă foarte fragedă. Aveam 21 de ani, iar cea mai mare parte din tinerețe am dedicat-o urcării acestui munte. Doar în urma cu 5-6 ani am început să organizăm ieșiri pe munte mai elaborate, alături de prietenii mei, Nicu Florescu, în acea vreme capitan la o unitate militară din Dej și Laci Ghenea, de la Pronutrition.
Daca ne referim la această ultimă perioadă, primii munți au fost cei din masivul Rodnei si Țibleș. Vârful Ineu, respectiv Tibleș au devenint ulterior teren de antrenament pentru viitoarele ture mai dificile.”
Odată „atins” cu sufletul, muntele te cheamă iar și iar să-l descoperi. După ce a străbatut cu piciorul aproape toți Carpații, Mircea Șutea și-a dorit să exploreze și alți munți.
„Cu mici excepții, Carpatii noștri i-am cam bătut cu piciorul. Turele memorabile sunt cele mai lungi, de mai multe zile, în care am parcurs creste cum ar fi cea a munților Călimani sau cea a Fagarașilor sau turele de iarnă din Retezat, în care , pe lângă urcarea unui vârf, mai făceam și o cățărare pe o cascadă de gheață. Am fost și în Alpii francezi, unde, în urmă cu doi ani, alături de o echipă mixtă, din Cluj și Bucuresti, am reușit să duc steagul Vobiscum 20 de ani, pe vârful Mont Blanc, 4810 m, cel mai înalt vârf din Europa occidentală. Acum am reeditat cumva gestul de acum doi ani si am dus steagul Vobiscum 22 ani pe vârful Triglav, 2864 m, cel mai înalt din Slovenia, respectiv din Alpii Iulieni.
E un munte reprezentativ și ascensiunea lui în condiții de iarnă e dorită de orice alpinist, nu neapărat ca performanță ci pur și simplu pentru că se poate. În această vară am avut ca proiect ascensiunea pe creasta de sud-vest a vârfului Grossglockner, 3798 m, cel mai înalt vârf al Austriei”.
Din nefericire, condițiile meteo și furtunile din acea perioadă l-au determinat să renunțe. Dar și-a luat revanșa în urmă cu câteva zile, împreună cu ceilalți membri ai echipei, Isti Pisty, Dane Norbert, alpiniști din Târgu Mureș și Laura Mareș, alpinistă din Iași.
„Ideea s-a concretizat odată cu această înlănțuire de zile libere. Ne-am organizat rapid și am plecat spre Bled, orășelul superb de la poalele Triglavului. După un mic dejun rapid, cumpărat de la un market și mâncat într-o pizzerie, am plecat spre ultima parcare aflată la limita parcului național. În jurul orei 11.00 eram în traseu , la o altitudine de aproximativ 900 m, iar după o urcare de peste 6 ore am ajuns la cabana Kredarica, 2515 m. O cină pregătită de meteorologul de serviciu și un somn agitat în camerele fără încălzire(pe timpul iernii funcționează doar ca stație meteo și refugiu alpin) ne-a încercat dorința de a face vârful, dar ochiurile de ou scăldate în cafeaua de dimineață ne-au resuscitat cumva optimismul din noi, astfel că pe la 10.00 am început urcarea. Condițiile…super. Doar nisip auriu, cer albastru, apă curată și suedeze, la tot pasul. Atât doar că nisipul era transformat în stâncă, între noi și cer, vânt, apa era transformată în gheață și suedeze…nu erau. Glumeam! Totul a mers foarte repede. În aproape 5 ore am reușit să urcăm și să coborâm cei 370 m aproape verticali care ne despărțeau de vârf. A fost o urcare/coborâre semitehnică, pentru cunoscători, un fel de Strunga Dracului din Făgăraș, expandată de câteva ori, în condiții de iarnă. Fericiți, pe vârf am fluturat steagul Vobiscum/Tricolor, poze, zâmbete, multă energie pozitivă și ne-am grăbit să ne împărtășim emoțiile ascensiunii, spre cabană, lângă un șnaps tradițional sloven.”
În pergătirea unei ieșiri pe munte trebuie ținut cont de foarte multe detalii. Nu îți iei doar rucsacul și gata ai pășit pe potecile muntelui. Condiția fizică și alimentația sunt esențiale atunci când te aventurezi într-o astfel de expediție.
„O exepdiție implică o logistică foarte bine pusă la punct. În cazul meu o tură de câteva zile, în țară sau dincolo de granițe, presupune să acord o atenție deosebită pregătirii echipamentului tehnic (începând cu îmbrăcămintea specifică tipului de tură, continuând cu accesoriile indispensabile escaladării sau parcurgerii unui traseu – piolet, colțari, ham, cască, asigurări, coardă, bucle, etc.).
Datorită faptului că, în general și unde este posibil, prefer ascensiunea de tip alpin, asta înseamnă să duc cu mine absolut tot, fără să mă bazez pe existența unor cabane de unde să reaprovizionez, astfel că importanța greutății este esențială în parcurgerea unui traseu. Un aspect important este alegerea hranei care trebuie să o duc cu mine. Trebuie să găsesc echilibrul între greutatea mâncării și numărul de calorii de care am nevoie zilnic pentru a acoperi totalul de energie necesar parcurgerii unui traseu de câteva zile.
De obicei folosesc supe la plic. Nu știți cât pot fi de bune în acele condiții. Fructe dezhidratate, ceai, pâine integrală uscată, conserve, iar la desert mă răsfăț cu salam de biscuiți sau cornulețe cu nucă făcute de mama(sâc!). Nu-mi lipsesc niciodată din rucsac delicioasele batoane proteice de la Pronutrition care-mi asigură un raport optim de greutate și energie. Uneori mai dăm peste câte-un cioban mărinimos care ne mai îmbie cu un caș, mai rar în munții înalți și deloc iarna.
Aceeași problemă se pune și în cazul apei. La noi în țară sunt trasee de creastă din care apa lipsește pe porțiuni foarte lungi care pot însemna uneori zile în care folosești doar apa din rucsac. De exemplu pe creasta Făgărașului, un traseu de 4-5 zile, într-o vară secetoasă, e posibil să nu fie apă decât în două, trei locuri. Asta înseamnă să porți în rucsac minim 4-5 litri de apă. În schimb iarna apa nu e o problemă deoarece avem la dispoziție zăpadă și gheață foarte ușor de topit.
În multe ieșiri pe munte e necesar să luăm cortul cu noi. Fie că împărțim greutatea unuia la două persoane sau fiecare își duce propriul cort, acesta adaugă rucsacului 2-3 kg în plus. Astfel, depinde de numărul de zile necesare parcurgerii unui traseu, greutatea acestuia variază între 15 și 25 de kg. Firește, această regulă nu se aplică unei ieșiri la cățărat în Cheile Turzii, de exemplu.”
Deși pare prietenos la prima vedere, muntele ascunde și multe pericole. Nu este ușor să escaladezi un munte unde salașluiesc vipere. De multe ori doar norocul te ferește de „sărutul” lor, așa cum spune Mircea Șutea.
„Mulți ne întreabă dacă în ieșirile noastre nu întâlnim animale și ce facem ca să ne apărăm de ele. Din nefericire nu prea întâlnim sau sunt foarte puține și inofensive. Sunt urme pretutindeni și de la toate animalele, lupi, căprioare, mistreți, urși, etc. Foarte rar reușim să le și vedem deoarece ele ne evită, se feresc de oameni. De fapt și noi ne ferim de „unii” oameni. Momentele mai delicate apar în ieșirile de vară, pe trase în care întâlnim multă stâncă și porțiuni care trebuie cățărate. Aici sunt prezente viperele și , nu o dată, doar norocul ne-a salvat de „sărutul” lor. Cu adevărat periculoși sunt însă câinii ciobanilor. Cu greu reușim să ne apărăm de ei iar la noi în țară îi întâlnim peste tot și ciobanilor nu le prea pasă de agresivitatea lor. E un motiv important pentru care nu ai ce căuta pe munte singur.
Indiferent de munții urcați sau escaladați, cea mai mare variabilă este vremea cu toate capriciile ei. Cu siguranță că munții sunt singurii care- ți pot arăta natura în cele mai variate forme iar trecerile de la vară la iarnă sunt de-a dreptul brutale în munții care depășesc înălțimea de 2000-2500m. Am întâlnit și în munții noștri fenomene extreme, de la fulgere terifiante care intrau în pământ la câțiva metri în fața noastră până la ninsoare și temperaturi cu minus în mijlocul lui iulie.”
Însă forța și expresia naturii în diversele ei forme a întâlnit-o pe Mont Blanc. Amintirile despre această exepdiție i-au rămas vii până astăzi…
„Startul l-am avut în valea Chamonix-ului, într-un camping din Les Houches, la aproximativ 1000 m altitudine, unde totul era foarte calm și placut, la o temperatură de 20°C. Am urcat cu TMB(Tamvay du Mont Blanc) până la ultima stație Nid d’Aigle 2372m, locul de unde am început ascensiunea propriu-zisă.
Era începutul lui august 2012 iar temperatura se apropia de 30°C. După vreo 5 ore de mers am ajuns la refugiul Tete Rousse (3167 m), care este de fapt o cabană cu mâncare, bere, etc. Noi am rămas fideli principiilor ascensiunii în stil alpin așa că am dormit în cort pe ghețarul cu același nume, astfel am trecut de la 30°C la -5°C, toată noaptea fiind condimentată de combinația dintre avalanșele care se prăbușeau de pe Aiguille du Gouter, pe ghețarul Bionassay, aflat peste „balconul” cortului și înspăimântătoarele căderi de pietre din Grand Couloir.
Dimineața pe la ora 3.00 ne pregătim de ascensiune și nu după mult timp, facem primii pași prin Grand Couloir, locul în care foarte des se întâmplă accidente mortale, alpiniștii fiind striviți de pietrele și stâncile desprinse din munte. După vreo trei ore ajungem la un alt „refugiu”, Refuge du Gouter, 3835 m, care arată ca o navă spațială, unde luăm o mică pauză de ceai. Erau aproximativ -10°C.
Problema noastră era mai degraba re(ne)simțita lipsă de oxigen, nu temperatura cu minus. Începând cu altitudinea de aproximativ 2500 m cantitatea de oxigen scade cu 20% față de cea de la nivelul mării, cu 45-50% la 4810m, înălțimea Mont Blancului și până la 70% la 8848m, înălțimea Everestului. De fapt aceasta a fost și mica noastră performanță, am urcat într-o singură zi de la 3167m la 4810m și înapoi la 3167m, fără aclimatizare. Am făcut acest „sacrificiu” deoarece urmau câteva zile cu furtuni pe vârf ceea ce însemna că nu aveam decât șansa să facem totul în acea zi. Am ajuns pe vârf în jurul orei 14.00, pe 05.08.2013. Ulterior am aflat că am avut parte de o temperatură de -20°C și un vânt de 70 km/h. Merită subliniat, apropo de natură, că într-un interval de 24 ore, am trecut de la aproximativ 30°C la -20°C. O diferență de 50°C.”
Pentru Mircea Șutea, muntele e parte din viața sa. Retrăiește fiecare moment și-l descrie în cele mai mici detalii. Iubește muntele cu adevărat. Își dorește noi provocări și spune că dacă merită și-ar dori să se „închine” și în fața unor vârfuri de munți din Nepal și Tibet.
„Aproape de fiecare dată muntele ne oferă o porție diferită de natură. Niciodată nu e la fel. Acum câteva zile, pe Triglav, un munte de stâncă, de-a dreptul spectaculos, ne-a arătat o față a sa îmbrăcată în cea mai fină gheață. Sună plastic, dar stânca avea un aspect atât de natural încât nici nu bănuiai că poartă o mască. A fost chiar hazliu, la coborâre, lângă cabană, am întâlnit un tip care reușise să se cațere vreo câțiva metri pe traseu și acum nu mai reușea să coboare deoarece nu purta colțari, ne văzuse și aștepta să ajungem lângă el. Omul era cam panicat, dansa vioi pe cam pe o jumătate de metru pătrat. L-am ajutat să facă un rapel și a coborât în siguranță.
Nu am munți preferați. Vreau să descopăr în continuare Carpații, să cațăr trasee cât mai provocatoare, Alpii sunt nesfârșiți pentru o viață de om și poate, odată, dacă merit, să mă închin și unui vârf din Nepal sau Tibet.
Dar, mai important, acolo, în munți, descopăr întotdeauna oameni minunați și mă descopăr pe mine, pur și simplu.”
