Dughenele de lângă Tati şi cele din Montmartre sunt ca nişte lăzi cu vechituri. Seamănă cu un pachet mare de resturi de la o masă festivă şi exotică sau cu demodatele rochii ale bunicii, adunate într-un cufăr scorojit. Sunt puse la vedere şi toată lumea se aruncă asupra lor cu furie, cu bucurie, cu disperare, cu o nestăvilită curiozitate, sub privirile agere ale supraveghetorilor. Mărfuri prix choc şi de o calitate tot şoc. Dar, Tati este nimic faţă de „Marché aux peuces”, celebra piaţă de vechituri din Paris. Adevăratul spectacol se dă aici şi nu în prăvăliuţele dominate de măreţia bazilicii Sacre Coeur.
Ca să ajungi la „târgul purecilor” iei metroul spre Nation, cobori la staţia Barbes Rochechuart şi-l iei pe cel care te duce la Porte de Clignancourt, unde cobori la capăt de traseu.Toată zona Tati-ului nu face cât o stradă de la Porte de Clignancourt în zilele de sâmbătă şi duminică.
Acest târg al apocalipsei chilipirului începe cam pe la ora nouă când se aşază tarabele, se scoate marfa din geamantane şi se rânduieşte pe mese. Se descarcă fructele şi legumele şi se stropesc cu apă rece, se trag uşile glisante şi se şterg de praf vitrinele magazinelor de antichităţi. Camioanele mari îşi caută un loc de parcare, la fel şi dubele decorate cu tot felul de abţibilduri, se ridică sau se deschid lateralele şi te trezeşti instant în faţa unui magazin cu bazaconii. Doar bordul maşinii rămâne străin comerţului. În rest, şi pe acoperiş se pune câte ceva. În câteva minute, maşina vopsită ca un clovn, a dispărut ca o cutie fermecată. Nebunii se pregătesc să vândă. Alţi nebuni, se pregătesc să cumpere. Staţiile de metrou, ca nişte guri prea pline, deşartă mereu turişti. O vânzoreală de nedescris, nu în cuvinte. Eventual în culori şi miesme. Adică ceea ce nu vei găsi niciodată pe e-bay, nu în mediul aseptic şi impersonal al comerţului online. Motiv pentru care niciodată târgul nu s-a simţit ameninţat de concurenţa mediului virtual…
Descoperi rapid un adevărat cartier de mobilă veche stil florentin, stil napoleon, stil anti-stil, fotolii îmbrăcate în piele de Cordoba, tablouri din epoca Renaşterii, toate false, tablouri din perioada de glorie a impresionismului, cubismului şi altor isme de început de secol XX, false şi ele. Tîrguiala începe de la nivelul miilor de euro şi scade vertiginos dacă proprietarul îşi dă seama că eşti cât de cât un conaisseur. Dacă nu, preţurile stagnează şi uneori, obiectele cu pricina chiar se vând. De obicei, aici vin turiştii americani, fraierii, curioşii, fauna aleasă a colecţionarilor de ciudăţenii şi amatorii de chilipiruri. Specialiştii şi „vânătorii” de capodopere nu vin să achiziţioneze de la purecari deşi istoria locului consemnează şi surprize de proporţii.
Zici un nume: Rafael. Sigur că da, avem şi Rafael, ce doriţi, o capodoperă de la începuturile creaţiei sale sau una din epoca de mijloc? Dacă nu doriţi un Rafael, vă putem oferi o măsuţă florentină, dacă nu doriţi o măsuţă florentină, vă putem vinde o vază de Murano, dacă nu vreţi o vază de Murano, avem o scrumieră de Jena, dacă nu vreţi nici scrumiera de Jena, atunci e clar… nu ştiţi să apreciaţi arta şi nu aveţi cum estima valoarea unei capodopere!
Dacă se găseşte un ciudat care-şi doreşte un căpăstru de pe vremea lui Napoleon, în mod cert se mai găseşte unul care să-l aibă şi să vrea să-l vândă. Comerţul de aici se bazează pe reciprocitate. Nu există nebuni singuri, fiecare îşi găseşte perechea. Dacă un individ face rost de o pereche de bocanci americani de la şcoala de marină din San Francisco, spre pildă, în mod sigur, peste câteva luni sau câţiva ani, va apare un alt nebun care să vrea să cumpere. Totul e să ai răbdare. Vrei un steag mexican? Cineva are un steag mexican. Vrei unul vechi şi zdrenţuit? Cineva are precis unul vechi şi zdrenţuit. Vrei artă neagră? Ai artă neagră. Vrei leoparzi? Găseşti leoparzi. Împăiaţi, dar nu e exclus să găseşti şi unul viu dacă vrei neapărat… Nu vrei nimic? Foarte bine, te plimbi şi în cel mult o jumătate de oră simţi că te apucă damblaua, că îţi ciripesc şi ţie păsărelele în cap şi te apucă o poftă nebună să-ţi dai toţi banii pe care-i ai pe un costum de samurai, deşi ştii sigur că acasă te vei ruşina cumplit de achiziţia făcută. Şi asta ca să faci şi tu ceva în această lume a lucrurilor uzate, a deşeurilor, a obiectelor care şi-au pierdut rostul şi identitatea. Poate chiar şi memoria. Nu poţi să te împotriveşti, nu ai cum, pentru că această vânzoreală de obiecte şi oameni te acaparează, te domină, îţi intră în sînge cu tot cu mirosul de haine vechi, praf, paciuli, naftalină şi mucegai.
În fine, după ore şi ore petrecute prin labirintul creat de comercianţi, constaţi că de fapt, „Târgul purecilor” este un oraş. Are cartiere profilate, zeci de străzi, are piaţă, restaurante şi o Senă formată din trupuri care se scurg printre magherniţe, printre insule de boarfe, mobilă, cărţi şi tablouri învechite.
Ziua trece peste acest Babel al lucrurilor desperecheate, peste colierele din scoici, peste sticlele de parfum ieftin şi dulceag, peste uniforme militare din toate ţările şi epocile, peste tot ce se pretinde a fi vechi, vechi şi foarte vechi.
Ziua îşi prelinge lumina peste tot şi peste toate, peste aceste obiecte, atât de vii totuşi pentru câteva ore, fiecare cu o istorie proprie, falsă sau adevărată. Dar mai mult ca sigur, falsă şi poate, tocmai de aceea atât de ispititoare.
M. Vaida
