Este deja cunoscut că mai bine de o sută de biserici din judeţul nostru, făcând parte din patrimoniul naţional, au ajuns într-o stare gravă de degradare. Şi amintesc doar câteva din cele care mai există în zona Dejului la: Antăş, Ciubăncuţa, Leurda, Cremenea, Sălişca, Pintic, Gârbău Dejului, Nima… Unele cu vârste care coboară până în secolele XVI şi XVII, toate au nevoie însă de reparaţii urgente, chiar dacă „restaurarea lor va dura între 10-15 ani, necesitând resurse financiare consistente” după cum aprecia Tiberiu Groza, fostul director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj (CJCPCT).
Bisericile de lemn admirate numai de străini
La vremea respectivă, plină de amărăciune, am scris un articol pentru ziarul Făclia, sperând ca în timp, lucrurile să se schimbe. Nu s-au schimbat. În decembrie 2015 am revenit la Strâmbu şi din nou m-a cuprins jalea căci inerţia este pretutindeni la ea acasă în România. Şi va mai fi, multă vreme… Iar atunci când va dispărea, tot acest patrimoniu minunat va fi şi el de mult dispărut.
Ridicată în piatră în secolul XVII şi „reînnoită”, în 1764, prin grija monahului înnobilat Filip Pahomie Georgiu din Strâmbu (Filip Pachonius György – nobilis de Horgospatak, în opisurile vremii), biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: CJ-II-m-B-07770. Că se află, e bine, atâta doar că acest lucru nu foloseşte la nimic. Cel puţin momentan. Pentru că nimeni nu se mai îngrijeşte de monumentul uitat şi nici nu este interesat ca acesta să fie inclus într-un circuit turistic, alături de biserica veche din incinta Mănăstirii Căşiel, de exemplu, ctitorită de acelaşi Pahomie Georgiu. Zona, în sine, este de tip B, adică de interes local, nu de „interes naţional”. Aşa mi s-a spus, ca un fel de scuză faţă de „cultura periferică” şi neinteresantă pentru centru.
Ca să ajungi la biserica – excelent poziţionată, de altfel – trebuie să treci printr-un simulacru de drum noroios şi printre câteva morminte din cimitirul de pe deal. Chiar dacă localnicii o frecventează cu prilejul hramului, la 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în restul anotimpurilor biserica stă singură şi părăsită. Oricine poate intra şi ieşi din edificiul neîncuiat, care mai păstrează în interior câteva icoane, inscripţii şi rămăşiţe din frescele care se încăpăţânează să nu se lase şterse de tot. Deşi vântul şuieră toamna prin geamurile sparte, iar ploaia intră în voie prin găurile din acoperiş.
Asemenea multor alte cazuri de pictură ţărănească din bisericile vechi din Transilvania, tehnica fragilă cu liant organic, aplicată într-un microclimat cu precipitaţii abundente şi mari variaţii termice, stă la baza degradărilor grave pentru a căror remediere nu există un program de ansamblu coerent şi de lungă durată.
Megalomania omoară bisericile săteşti
Interesant este că, până în anii ’70 biserica a fost funcţională. Adevărat, prea mică, dar utilizabilă totuşi, un loc de smerenie, intim legată de sufletul sătenilor. Biserica nouă „Naşterea Sf. Ioan Botezatorul, a fost construită în perioada 1970-1975 prin stăruinţa preotului Alexandru Iosip, şi a fost sfinţită în 1977 de către Arhiepiscopul Teofil Herineanu, al Vadului, Feleacului şi Clujului. Nimic rău în construirea unei biserici noi, dimpotrivă, era chiar necesară, atâta doar că cea veche a fost dată uitării, în loc să fie conservată cu grijă, aşa cum se întâmplă în ţările civilizate.
În Transilvania, inclusiv Maramureșul și Crișana, se mai păstrează aproximativ 650 de biserici de lemn, jumătate din numărul celor existente după primul război mondial. Deşi bisericile de lemn au o valoare patrimonială inegalabilă, care odată distrus nu poate fi înlocuit, ele sunt lăsate să moară de către Ministerul Culturii şi Cultelor, de autorităţile locale şi BOR.
În absenţa unei educaţii şi a unor măsuri care să susţină conservarea patrimoniului rural în ansamblul său, bisericile vechi, care sunt o formă de exprimare a identităţii naţionale şi sunt reprezentative pentru anumite comunităţi sau perioade istorice, vor fi în continuare uitate, demolate şi înlocuite de construcţii noi. Înlocuite de câte un lăcaş de cult echivalent cu zero din punct de vedere istoric şi arhitectural, dar musai mai înalt, mai mare şi mai modern decât cel din satul vecin. Teoretic, pentru că în realitate aproape toate bisericile săteşti de zid ridicate în ultimii ani, arată la fel. Două sau trei tipuri de construcţii, care se repetă la nesfârşit, eventual cu îmbunătăţiri gen termopane, acoperiş din tablă zincată sau turnuleţe precum „palatele” ţigăneşti. Mai mult, după cum casele au deschis larg uşa, lăsând să pătrundă în interiorul lor produse de un gust artistic mai mult decât îndoielnic, microbul respectivei denaturări a bunului gust nu a ocolit nici sfintele lăcaşuri. Ba, uneori, tocmai aici s-a făcut mai remarcat. În astfel de biserici frapează numărul de elemente decorative care nu-şi au rostul iar impresia pe care o lasă este de „expoziţie cu produse artizanale”. Cât mai multe, într-un spaţiu cât mai restrâns.
Aşteptând o soartă mai bună
Între timp, treptat, treptat, vechea bisericuţă din Strâmbu se îndreptă spre ruină. În pofida faptului că din punct de vedere arhitectonic, cea din Strâmbu este una din puţinele biserici din piatră cu contraforturi de pe Valea Someşului, autorităţile locale, Ministerul Culturii şi Cultelor, instituţiile bisericeşti etc. dau din umeri. Părăsită, cu o cruce masivă sprijinită de perete, biserica din Strâmbu, alături de celelalte din Transilvania, rezumă un genocid cultural care se petrece sub ochii noştri. Şi-atunci, paralela între bisericile saşilor, care se năruie din lipsa credincioşilor care să le poarte de grijă, şi cele vechi, româneşti, devine de-a dreptul dureroasă. Fiindcă saşii au plecat, dar românii nu. Românii au plecat doar de lângă vechile biserici, în care s-au rugat părinţii şi bunicii lor, lăsându-le pradă ploilor, în aşteptarea unor reparaţii menite să le salveze şi, odată cu ele, coordonatele vieţuirii noastre pe aceste meleaguri. Asta dacă mai putem crede în finaluri fericite.
Magdalena Vaida
