Se spune că mamele sunt curajoase, dar mamele copiilor care au murit sunt cele mai curajoase ființe din lume. Şi nu poate contesta nimeni acest lucru. De unde atâta putere să treci peste momentul acela în care, fizic, îţi iei rămas bun de la puiul tău pentru totdeauna?
Fiecare femeie îşi ţese propria poveste, plină de optimism, atunci când află că este însărcinată. Se gândește la viitor, la întâlnirea cu minunea din pântece, la prima rochiță și la prima fundiță ori la primul costum cu papion, la primul zâmbet și la primii pași, de ce nu chiar și la prima zi de grădiniță. Toate sunt acolo, în mintea și în sufletul ei… Și, deodată, visul se năruie…
Un ierarh și părinte al zilelor noastre a fost întrebat, în cadrul unei conferințe cu preoții de spitale, despre „cum și ce să zicem unei mame care tocmai și-a pierdut copilul?”. Părintele, după clipe bune de gândire a răspuns: „Nu zice nimic… Taci și te roagă… Căci tu, chiar și preot fiind, nu ai inimă de mamă!”.
Povestea unei mame care şi-a pierdut copilul e cutremurătoare. Stai şi te întrebi de unde mai are tăria de a merge mai departe? Nu e greu să găsești răspunsul. E din iubirea față de puiul ei, de îngerul ei de acolo din cer.
Monica Mureșan a fost mama lui Șerban un an, 5 luni și 12 zile. Acum ea spune ca este mămica îngerașului ei pentru toată viața.
„Povestea Îngerasului meu Mircea Șerban începe în toamna lui 2007, când rezultatul triplu-testului spunea că e posibil să se nască cu Sindrom Dawn. Era primul nostru copil, mult dorit, mult iubit… nu am crezut, de accea am facut și amniocenteza iar rezultatul a fost ok. Totuși… prea mult lichid amniotic. Am fost la ecografia 4D și ni s-a spus că o să avem un băiețel perfect.
A urmat o sarcină ușoară, fără probleme, iar pe 22 martie 2008 s-a născut Mircea- Șerban – baiețelul meu, sufletul meu, berbecu’ lui mama. Pentru că am născut într-o zi de sâmbătă, doctorul neonatolog nu era de gardă (în spitalul din Dej e bine să naști de luni până vineri, între orele 8.30 – 16.00)… Deci am fost o mămică fericită două zile! Și a venit ziua de luni, cu o doamnă doctor care striga prin cabinet că un copil trebuie trimis cu salvarea la Cluj.
Săraca mămică… săracul copil – mă gândeam eu… dar aud ca prin vis numele meu: Mureșan!!!…Îmi mai amintesc că eram în salvare, plângeam continuu, nu mai auzeam nimic din cauza sirenelor, iar salvarea mergea încet pentru că mașinile din trafic nu eliberau șoseaua.
În spitalul unde am fost trimiși, toată lumea mă privea urât și se purta cu indiferență, de parcă eu eram vinovată că puiul meu are probleme cardiace. Orice îi întrebam despre el, nu-mi spuneau nimic, nu ma lăsau să-l văd, nu mă lăsau să-l alaptez…
A doua zi ne-au trimis la Institutul Inimii și mi-au spus: Tetralogie Fallot! Am întrebat tremurând: e grav? Nu mi-au raspuns. Mi-au spus doar că va trebui operat pe cord undeva pe la 6 luni. Atunci m-am liniștit pentru că apărea Speranța!
Când puiul meu împlinea 4 luni, era deja operat de urgență la Târgu Mureș, pentru că cei din Cluj ne-au lăsat baltă.
A făcut multe complicații post-operator, inclusiv accident vascular cerebral, dar Speranța nu ne-am pierdut-o. Toate aceste probleme ne-au apropiat și mai mult. Era sufletul meu, era iubirea mea, era viața mea. Doamne ce frumos e să fii mămică! Ce sentiment superb, sincer, pur… și totuși egoist.
Puiul meu a trecut cu bine peste toate problemele și a urmat o perioadă de liniște și bine. A crescut frumos, a luat în greutate puțin câte puțin, dar suficient cât să fie un bebe superb, dulce, scump, drag și iubit. Știam ca trecusem doar de primul hop, că urma operația grea, de corecție a malformațiilor pe care le avea la inimioară… dar exista Speranța!
Șerban era tot mai vioi, mai inteligent, mai iubitor, mai curios. Nu putea merge singur in picioare pentru că obosea foarte repede, de aceea mai mult era în brațele noastre, dar el se bucura de viața, se bucura de fiecare secundă petrecută alături de noi. Nu vorbea, probabil din cauza AVC-ului, dar întelegea absolut tot, iar noi înțelegeam tot ce își doreste doar din priviri.
Avea o privire foarte expresivă. Toată lumea care îl cunoștea se mira ce copil inteligent este, ce plin de viață, ce simpatic, ce interesant e, ce sociabil e, ce mult îi plac oamenii și bineînțeles animalele. Cum să fie bolnavior? Nu arăta a copil bolnăvior, exageram noi, că așa sunt părinții…
Și a venit și cea de-a doua operație, pe 31 august 2009. O operație care a durat 7 ore și jumătate. O operație grea, foarte grea, dar care părea a fi o reușită. Noi eram bucuroși, plini de Speranță și extrem de liniștiți. Nu înțeleg cum puteam fi atât de liniștiți.
Citeam toată ziua rugăciuni, pentru că post-operator mămicile nu au voie să stea cu copii. Era liniștea dinaintea furtunii. O dată pe zi aveam voie să-l vizităm câte o oră. Era așa de frumos și foarte liniștit. Era sedat și dormea non-stop. Primele trei zile erau critice și trebuia să-l țină complet sedat.
În ziua de 3 septembrie 2009, la ora 6.40, ne-au sunat și ne-au chemat la spital. Șerban era resuscitat și nu mai răspundea la medicație. Dar noi mai Speram! La ora 8.30, eram pe holul spitalului iar mie mi s-a oprit inima. Nu puteam respira, simțeam cum mă sufoc, că nu am aer.
L-am prins de mână pe soțul meu și i-am spus ca se întamplă ceva, că Șerban nu mai e cu noi, ca acum e cu DD(Doamne-Doamne). Și așa a fost. Inimioara lui nu a mai vrut să bată… a mea a început să bată din nou. De ce? Nu știu… știu doar ca îmi doream să-l vad, să simtă că suntem lângă el, să-i spun ce mult îl iubim, să-l sărut, să-l strâng în brațe… ce egoistă eram. Îl vroiam lângă mine!!!
Șerban a rezistat două zile și jumatate, din cele trei critice, după care organismul a cedat. Inimioara lui nu a putut face față la noile cerințe. Medicii au fost de treabă, ne-au lăsat să-l vedem după ce l-au deconectat de la aparate. Era așa frumos, era așa de liniștit, simțeam că îi este așa bine acolo unde era. Era Luminos, era Îngeraș dar, în același timp era “Iubirea lui mama”!
L-am înmormântat împreună cu Nani-Nani – ursulețul lui preferat, singura jucărie cu care vroia să doarmă.
Am simțit ca trebuie să scriu povestea lui, ca să îi arăt încă o dată ce mândră sunt că am fost mămica lui, ce fericită și împlinită m-am simțit atâta timp cât a fost lângă mine și să-l asigur că atâtea zile cât voi mai trai, el va fi în sufletul și în inima mea, că va fi întotdeauna “Iubirea lui mama”.
Am fost mămica puiului meu un an, 5 luni și 12 zile. Acum sunt mămica Îngerașului meu pentru toată viața!
Șerban îi dădea pusi lui DD și Fecioarei Maria în toate iconițele pe care le aveam acasă și în toate icoanele din biserici și mănăstiri pe unde am reușit să ajungem. Le dădea pusi iar apoi zâmbea mulțumit. Cred că DD l-a iubit prea mult ca să-l lase să se chinuie cu problemele mari pe care le avea la inimioară.
Simt că îi este mai bine acolo sus. Simt că acum e liniștit, nu-l doare nimic, nu mai face crize hipoxice. Închid ochii și mi-l imaginez cum stă în brațe la DD, îi dă pusi și zâmbește așa frumos cum numai el știe, iar DD râde mulțumit și are grija de el… și de noi”.
De atunci au trecut mai bine de 6 ani, iar Monica spune că iubirea ei pentru îngerașul Șerban este aceeași.
„Șerbănel este mereu prezent în gândurile şi în inima mea, viaţa îşi continuă cursul, iar timpul trece mult prea repede. Uneori îmi reproşez că mă las dusă de valul problemelor de zi cu zi, şi nu îmi mai găsesc timpul necesar să mă liniştesc… dar, Nani-nani (2) încă doarme în pat, pe perna mea„.(zâmbeşte)
În urmă cu patru ani, Monica a devenit şi mama unei superbe fetiţe pe nume Sofia. Ea spune ca are un baieţel în cer, iar aici cu ea o fetiţă. Sofia ştie ca are un frate îngeraş, pentru care, in fiecare an, de Ziua Parinţilor de Îngeri, înalţă baloane spre cer.
Monica este voluntar E.M.M.A. şi se implica activ în toate acţiunile acestei organizaţii, atât la nivel local cât şi naţional.
„Mă gândeam că dacă acum ar trebui să descriu ce este în sufletul meu, sau ce simt după atâţia ani de la plecarea lui Şerban, mi-e greu să sintetizez în câteva cuvinte, dar, aş putea spune că rugăciunea pe care Bianca Brad, fondatoarea Organizaţiei E.M.M.A., ne-a sugerat să o repetăm mereu, a avut puterea să îmi acopere durerea cu o iubire necondiţionată pe care o port Îngeraşului meu:
Dă-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,
Curajul de a schimba ceea ce îmi stă în putinţă
Şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele!”
