Din uriaşa parcare de pe terra ferma, ai două posibilităţi de a ajunge în Piaţa San Marco, centrul efervescent al Veneţiei. Prima, pe jos, prin labirintul străzilor întretăiate de canale şi poduri, a doua, cu vaporetto. Dat fiind că în urmă cu ceva ani, prima noastră vizită turistică la Veneţia a inclus plimbarea cu vaporaşul, de data asta am ales varianta per pedes. Poate şi din dorinţa de a vedea cât mai mult din oraş, de a savura atmosfera multelor străduţe întortocheate, pe caldarâmul cărora e posibil să nu fi adăstat picior de turist. Never!
Cele mai grozave sunt late de un metru şi cam tot atât de lungi, nişte pasaje de fapt, hrube întunecate şi îmbibate de mirosul greu al lagunei. Iar eu, care mă mândresc cu simţul meu de orientare, pentru prima dată m-am simţit descumpănită. Asta după ce, m-am îmvârtit preţ de o oră în jurul Pieţei San Marco încercând să ajung la Podul Rialto, aflat la nici zece minute distanţă.
Îmi pierdusem toate reperele, în faţa clădirilor aproape identice, coşcovite şi pătate de umezeală. Eram pentru a doua oară în Veneţia şi total dezorientată de străzile care îmi sugerau Orientul, deşi n-am fost niciodată în Orient. Sau Evul Mediu, dacă vreţi, deşi nici în Evul Mediu nu ţin minte să fi trăit! Senzaţie datorată probabil unor lecturi juvenile, dar şi imaginilor din filmele văzute. Copleşitoare. Sentimentul de panică pe care-l încerci când pereţii verticali îţi închid orizontul obligându-te să rătăceşti aproape la întâmplare într-un spaţiu crepuscular. Zonă crepusculară, e şi mai potrivit spus.
Da, dar Veneţia are farmecul ei. Cutreieri străzile ca în vis, apa clipoceşte în canale, în San Marco cântă o flaşnetă, douăzeci de limbi vorbite simultan se contopesc într-un murmur nestins şi te simţi asemeni unui extraterestru ajuns pe o planetă ireală, populată de fiinţe la fel de ireale. O planetă carnaval, locuită de o puzderie de măşti multicolore.
Este ultima duminică din februarie şi Veneţia trăieşte sfârşitul perioadei de carnaval, pentru a intra apoi, spăşită, în postul Paştelui catolic. Cele mai frumoase măşti şi cele mai frumoase costume imaginabile se plimbă pe străzi şi în Piaţa San Marco.
Turiştii se extaziază la tot pasul, fotografiază tot ce le iese în cale, convinşi că au văzut cel mai grozav costum, după care văd un altul, fotografiază sau se fotografiază alături de mândrul posesor al acestuia, apare o altă mască, oh şi ah-urile de admiraţie sporesc, iar ameţitorul carusel punctat de flash-uri reîncepe…
Pe străini îi dibuiești uşor, măştile şi costumele lor sunt lipsite de imaginaţie (autocarele se golesc periodic de sute de Dracula, King-Kong, Superman, Batman etc. ) spre deosebire de cele ale localnicilor, inspirate din comedia dell’ arte sau costume tributare unui baroc fastuos, bogate în broderii, aplicaţii aurite, dantele, pene, mărgele, volane şi pliseuri complicate.
Costume amintind feeria sărbătorilor ce consfinţeau alegerea unui nou doge, cu ceremonialul tradiţional – amestec de păgânism şi magnificienţă – a logodnei dogelui cu marea. Costume purtate cu nedisimulată mândrie, costume care se transmit, unele, din generaţie în generaţie, costume care an de an sunt pregătite, mângâiate cu dragoste şi îmbrăcate spre a fi admirate.
Vechea opulenţă a Veneţiei pare să se reverse pe străzi, în ton cu palatele din Evul Mediu sau Renaştere, cu faţadele lor de marmură. Ornamentate cu arabescuri şi cu porţile lor încrustate, în partea de sus cu pietre semipreţioase, cu porfir sau serpentină. Privesc în jur, încrustând la rândul meu, în suflet, clipe ce se cer reamintite acasă. Abia acum trebuie privită biserica San Marco, spre a fi admirată în toată splendida ei măreţie.
Jumătate în stil gotic, jumătate în stil bizantin, ea pare toată o dantelă cu turle şi turnuleţe fin cizelate, cu cele cinci cupole în formă de bulbi, sclipitoare cu aurul care le acoperă. Aici, fantezia artiştilor a lăsat frâu liber imaginaţiei: porţile în stil maur sunt aşezate între capitelurile împodobite cu frunziş, lei, struguri, cruci, totul într-o împletire fantastică, iar peste portalul cu arcade şi colonade, tronează, sus de tot, ca o ciudăţenie, patru cai din bronz. Cai aduşi din Constantinopol, luaţi de veneţieni de pe hipodromul împăratului Constantin.
Fără să vrei, te gândeşti că în acest oraş de bogaţi negustori s-a adas mereu câte ceva de undeva: coloane greceşti, scorţişoară indiană, covoare persane, porţelan chinezesc, influenţe bizantine, gotic decorativ, brocart, dar mai ales aur. Aur mult şi greu. Atunci, ca şi acum, se vindeau de toate, se cumpăra de toate. 
Magazinele sunt deschise pentru turişti, vitrinele scânteiază încărcate cu vestita scticlă de Murano, cu mătăsuri lucioase şi dantele de Burano, antichităţi, bijuterii, nenumărate obiecte din piele, lucrate artistic şi încrustate cu aur şi, evident, celebrele măşti veneţiene.
Ici colo, mici magazine chinezeşti, pline de imitaţii, se amestecă tăcute printre luxoasele buticuri. Occidentul e scandalizat de această invazie care distruge artizanatul local, dar nu şi amatorii de chilipiruri.
După ceasuri de contemplare a forfotei din jur, de extaziere în faţa basilicii, a costumelor şi măştilor, după ce am fixat clipa fotografiindu-ne inclusiv cu nelipsiții porumbei din piaţă – fotografie pe care cu o pioasă docilitate o face fiecare turist – ne îndreptăm spre locul de acostare a micuţelor nave de pasageri.
S-a înserat şi, în timp ce vaporetto ne poartă pe Canal Grande, admirăm palatele Contarini, Dandollo, Spinelli, Ca d’ Oro şi biserica Santa Maria delle Salute, înălţată în cinstea Fecioarei Maria, după ce în 1631, o treime din populație a fost decimată de ciumă. Tot pe Canal Grande, biserica transformată în Academia di Belle Arte, conţine o colecţie unică în lume, compusă din cele mai frumoase tablouri ale celor mai celebri pictori ai şcolii veneţiene: Tizian, Bellini, Tintoretto, Canaletto, Veronese. Îmi propun să revin şi să le văd pe toate. Odată, cândva…
M. Vaida
Foto: Şerban Budăcean şi din arhiva personală
