Câteva românce, care au cucerit Parisul…

Fiecare stradă din Paris e legată de un nume celebru. Oboseşti privind mereu zidurile şi cercetând tăbliţele care te anunţă că în această casă, şi nu alta, s-a născut sau a locuit pentru o vreme cineva important. Francez sau străin, nu contează. Balzac, Daumier, Simenon, Sarah Bernardt, Picasso, Scot Fitzgerald…O listă impresionantă cuprinzând nume din toate domeniile. Listă din care nu lipsesc şi câteva românce celebre pentru frumuseţea şi inteligenţa lor. Ce-i drept, asta într-o perioadă când shopingul la Paris nu devenise principala preocupare a doamnelor şi domnişoarelor din „protipendada” românească.

Absolut întâmplător, nu departe de bulevardul Raspail şi în apropiere de Muzeul Rodin, ajung pe Rue de Varennes şi parcă, parcă, numele străzii îmi spune ceva. Unde şi când am auzit sau citit despre Rue de Varennes?

După o jumătate de zi, de memorie aprig scormonită, îmi aduc aminte de Smaranda Vogoridi Sturza, prinţesă de Samos, intrată în istorie sub numele de „doamna cu chimirul”. Soţia domnitorului Mihail Sturza.

„La trup înăltuţă şi pe atunci foarte subţire, oacheşă, cu păr negru, des, pe care-l purta lins pe frunte, ochii frumoşi, mari, căprii, ea avea o înfăţişare blândă care nu se prea potrivea cu firea ei de femeie pentru care dragostea de arginţi era cea dintâi şi cea mai desăvârşită din virtuţiile pământeşti” – aşa o descrie C. Gane în ”Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, carte pe care o citisem pe nerăsuflate pe vremea când în manualele de istorie nici domnitorii, nici doamnele şi domniţele lor nu-şi aveau locul. Nu-i vorbă, nici din manualele de astăzi nu afli mare lucru despre ce şi cum se trăia la curţile domneşti din secolele trecute. Darămite despre domni şi doamne!
După 15 ani de măriri domneşti şi cu educaţia rafinată pe care i-o dă Vodă, Smaranda devine o primitoare prinţesă la Paris, în saloanele de pe rue de Varennes şi în vila din Baden-Baden.

Nu a fost prima sau singura româncă celebră la Paris. Zâmbetul, frumuseţea şi îndrăzneala Sfintei Genoveva – curajoasa păstoriţă care s-a împotrivit hunilor şi protejează şi acum Parisul de pe înălţimea colinei care îi poartă numele – este cunoscută mai ales prin celebrele fresce ale lui Puvis de Chavannes, din interiorul Pantheonului. Chipul ei a fost dăruit posterităţii prin trăsăturile frumoasei Maria Cantacuzino, soţia şi modelul preferat al pictorului.

Mai aproape de noi, în 1936, Colette îi urmează Anei de Noailles la Academia Regală din Belgia. Poeta, născută Brâncoveanu, publicase deja „L’eblouissment” şi „L’ombres des jours”, creând pentru o vreme o adevărată modă în lirica franceză.

În aceeaşi perioadă, Elena Văcărescu, nepoata lui Iancu Văcărescu, era premiată de Academia Franceză şi devenea membră de onoare a Academiei Române. O femeie de o inteligenţă sclipitoare, apreciată şi răsplătită cu pretenia lui Hugo, Taine şi Anatole France.

Fără exagerare însă, una dintre cele mai seducătoare şi mai subtile personalităţi feminine din prima jumătate a secolului nostru – secol ilustrat de multe femei de primă mărime ca statură intelectuală şi morală – a fost Martha Bibescu. S-a născut pe 28 ianuarie 1889 într-una dintre cele mai cunoscute familii din România, cu rădăcini domneşti. Fiică a lui Ion Lahovary, fost ministru al Afacerilor Externe şi a Smarandei Mavrocordat, descendentă din neamul domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat, a primit o educaţie alesă. Frumuseţea Marthei, aflată la vremea adolescenţei, l-a vrăjit timpuriu pe prinţul George Valentin Bibescu. Ea avea doar 14 ani când a avut loc logodna şi doar 16 ani, când s-a făcut căsătoria cu dispensă de la Vatican, Martha fiind catolică.

Când, în 1905 prinţul Bibescu pleacă într-o expediţie spre Persia, Martha îl însoţeşte. Inspirată de călătorie, scrie cartea „Cele opt paradisuri” şi la doar 22 de ani, este premiată de Academia Franceză. Premiul îi deschide calea către lumea celebrităţilor vremii.
A fost o scriitoare de succes între cele două războaie mondiale, membră a Academiei Belgiene, elogiată de Maurice Barres, Remy de Gourmont şi Jean Moréas, comentată de critici de mare autoritate în epocă. Prietenii ei literari se numeau Marcel Proust, Paul Claudel, Paul Valéry şi Anatole France, iar personalităţile româneşti care o preţuiau erau dr. Ion Cantacuzino, Vasile Pârvan, Mihail Sadoveanu…
Şi-a scris toate cărţile în franceză, dar a transmis astfel întregii lumi – fiind tradusă în Anglia, SUA, Suedia şi Germania – adevărate imnuri despre frumuseţea plaiurilor româneşti şi a oamenilor care le locuiesc, ca în „Izvor, ţara sălciilor” sau ”Pagini din Bucovina şi Transilvania”. De asemenea, corespondenţa ei se constituie în adevărate capitole de istorie europeană şi mondială, istorie culturală, politică, diplomatică şi militară. Printre cei cu care s-a aflat într-un asiduu schimb de scrisori s-au numărat: Ramsay MacDonald, fostul prim ministru laburist al Angliei, Robert Vansittart, eminenţa cenuşie a Foreign Office-ului englez, Anne şi Neville Chamberlain, prim ministru conservator al Marii Britanii, Ducesa de Windsor, Regele Alfons al XIII -lea al Spaniei, Eleanor Roosevelt, scriitoruul suedez Axel Munthe, inventatorul italian Marconii şi, mulţi, mulţi alţii.

Prinţesa a părăsit Mogoşoaia după venirea comuniştilor la putere, dar numai după ce s-a asigurat că locul pe care l-a iubit atât de mult va fi trecut pe lista monumentelor istorice. „Mă simt ciudat de detaşată, liberă şi puternică, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ ameninţat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile şi pădurile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor care sunt legaţi de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii şi munţii mei nu mă vor părăsi niciodată“, scria Martha Bibescu în însemnările ei despre momentul plecării din România. A părăsit ţara în septembrie 1945, plecând iniţial în Anglia şi mai apoi în Franţa, unde s-a stabilit definitiv. Fiica şi ginerele ei au rămas prizonierii comuniştilor în următorii ani. Prinţesa a reuşit să-şi revadă fiica în 1956, după şapte ani de încercări eşuate de a o scoate din ţară.

Între cele două războaie se stabileşte la Paris o altă româncă, nu mai puţin celebră: Magdalena Rădulescu. Născută la Râmnicu Vâlcea, în 1902, după debutul la Salonul Oficial din Bucureşti, Magdalena Rădulescu începe să studieze la Paris (1925) la Grande Chaumiere. Îl cunoaşte pe Massimo Campigli, pictor italian cu care se va căsători în anul următor şi de care va divorța în 1939. Compania unor artişti în plină ascensiune ca Giacometti, Calder, Miró, Braque, a constituit pentru tânăra fiică a bărăganului un neobişnuit îndemn la muncă. Iar rezultatele, vor fi pe măsura acestui efort. Magdalena Rădulescu, despre care Victor Eftimiu spunea că„…este de la Tonitza, cea mai impresionantă apariţie pe care a cunoscut-o pictura românească”, expune „în ţara celor 80 de mii de pictori”, Franţa, în 1929.

Pictoriţa, de care au fost îndrăgostiţi Constantin Brâncuşi (pe care-l întâlnește în 1924, la Paris) şi Amedeo Modigliani, dar şi Lucian Blaga, care ne spune povestea iubirii lor în romanul său postum „Luntrea lui Caron” este azi aproape necunoscută. Nici specialiștii nu știu foarte multe despre ea, ca să mu mai vorbim despre publicul larg. Se stinge din viaţă la Nisa, în 1984 – „o admirabilă poetă a unui popor cu multe legende, cu mult suflet” pe care pânzele ei l-au făcut nemuritor.

Şi au mai fost românce la Paris: Hariclea Darclée, care şi-a făcut debutul la Opera din Paris, în 1888, în „Faust” de Gounod; Eufrosina Popescu, cântăreață de renume european, cunoscută sub numele de Marcolini, a înregistrat succese în diverse orașe cu tradiții muzicale, ca Veneţia, Florenţa, Milano, Nisa; Elvira Popesco, care a condus împreună cu Hubert de Malet „Théâtre de Paris”; pianista Martha Kessler, divele operei lirice, Elena Cernei şi Mariana Nicolesco… Aşa cum vor mai fi românce la Paris, la fel de frumoase, talentate şi apreciate ca predecesoarele lor. Cred asta, cu tărie!

Magdalena Vaida