Dincolo de Baza Aeriană Kandahar, unde Dragonii Transilvani își desfășoară activitatea, stau la pândă alți ”ochi”.
E lumea de dincolo de gardul securizat care împrejmuiește baza. O lume plină de încercări, o lume devastată de războaie, în care sărăcia este o problemă stringentă, iar mii de copii sunt nevoiți să renunțe la școală și să lucreze pe străzi.
E lumea cu care se confruntă zi de zi Dragonii Transilvani.
Resolute Support, misiunea pe care o desfășoară Dragonii Transilvani, constă în patrule îmbarcate şi debarcate pe căile de comunicaţii din aria de operaţii, pentru asigurarea libertăţii de mişcare a forţelor aliate şi a civililor, securizarea căilor şi punctelor de acces din baza de dislocare şi nu în ultimul rând, asigurarea reacţiei imediate cu trupe la incidente şi ameninţări din afara sau interiorul bazei.
Plecarea în misiune…
Pregătirea pentru o misiune presupune multe detalii, însă cel mai important aspect este siguranța militarilor.
Sunt foarte siguri pe ei, însă în spatele uniformei cu vesta anti-glonț, de această dată, sunt oamenii pe care noi îi cunoaștem de acasă. Sunt cei care ne asigura securitatea în bază și mai mult decât atât ieșirea în misiune. Luăm aminte la toate informațiile și ne alăturam echipajului, nu înainte de a primi binecuvântarea preotului.
5 mașini blindate părăsesc baza militară. O primă oprire la postul de poliție, de unde ni se alătură un echipaj afgan.
Ne iscodesc cu priviri reci și întrebătoare, însă atâta timp cât ”Dragonii Transilvani” sunt în preajma noastră, avem o stare de liniște, atât cât se poate.
Pornim la drum spre satul Maomad, la de 20 km Nord de Kandahar. Pentru militari, o zonă cunoscută deja, pentru noi, jurnaliștii, incertitudine.
Mașinile militare opresc în aproipierea satului, iar pentru a ajunge la localnici parcurgem mai bine de doi kilometri pe jos.
Suntem reperați, iar vestea că cineva se apropie de satul lor circulă cu repeziciune. Suntem întâmpinați de mulți copii, care știu că de fiecare dată când ”Dragonii Transilvani” îi vizitează primesc ceva dulce, un pix, o doză de suc sau o sticlă cu apă.
Din păcate acești copii afgani trăiesc copilăria unor vremuri foarte îndepărtate ale altor țări. Trăiesc, împreună cu părinții lor, în niște condiții greu de imaginat, condiții pe care ar fi greu să le înțeleagă chiar și cel mai năpăstuit român.
Case din chirpici, împrejmuite de ziduri impunătoare din pământ, în spatele cărora stau femeile, care nu au voie să iasă din curte decât însoțite și acoperite de burka, transformate în adevărate ”umbre” pe întreg parcursul vieții lor.
Oamenii de aici trăiesc după propriile reguli, doar malicul satului ce mai are puțină putere asupa lor. Un fel de lider, într-un trib, dar cu care militarii români colaborează și se întâlnesc de câte două, trei ori pe săptămână.
Gălăgia și chiotele celor peste 200 de copii afgani inundă ulițele satului. Stau cu mâna întinsă și așteaptă ceva de la fiecare. Sunt greu de stăpânit, însă ”Dragonii Transilvani” au reușit, oarecum, să le câștige încrederea. Și asta doar cât sunt în mijlocul lor, pentru că la plecare, micuții afgani, talibanii de mâine, uită de dulciurile primte și aruncă cu pietre.
E un mod a lor de a se exprima, probabil de a ”mulțumi”. Neînțeles de nimeni, până acum.
Încet, soarele începe să-și piardă din putere, iar apusul se derulează foarte repede. Plecăm din Maomad în aceași atmosferă în care am intrat, cu nori de praf și strigătele copiilor.
Mașinile sunt pregătite pentru întoarcerea în bază. Ajungem în cele mai bune condiții, iar alături de militari putem spune și noi ”misiune îndeplinită”.
Va urma…
