„Vin tătarii!” – un strigăt de groază care, timp de doi ani a străbătut ţara, de la est spre vest, şi a răsunat în mai toate localităţile din Ardealul Evului Mediu. Sate întregi, distruse şi incendiate, au fost ştese definitiv din istorie, în timp ce populaţia era masacrată sau târâtă în robie. Cei care reuşeau să fugă şi să se ascundă prin păduri, în munţi, rareori se mai întorceau, pierind de foame sau frig, dacă nu erau sfâşiaţi de animalele sălbatice. Sânge, lacrimi, cenuşă, pustiu… O imagine de coşmar pe care canonicul de Oradea, Rogerius (Rugiero di Puglia), o descrie în Carmen miserabile (Cântec de jale), în tuşe sumbre. Aşa cum au fost vremurile:
„Şi să afle toţi că eu nu vorbesc nebuneşte, fiindcă oricine va fi ajuns în mâinile tătarilor, ar fi fost mai bine de el să nu se fi născut; căci va simţi că el nu este deţinut de tătari ci de însuşi Tartarul. Aceasta o spun ca un om păţit, căci am fost un an şi jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum un chin a fost viaţa”.
Dejul n-a făcut excepţie
„Marea invazie tătară” a cuprins o forţă de cca. 200.000 combatanţi mongoli, specializaţi în lupta de pe cal şi excelenţi arcaşi, care au atacat Europa în anul 1241. Luptând ca şi cavalerie uşoară, mongolii dispuneau de un avantaj enorm, putând să acopere distanţe foarte mari în timp scurt, atacurile fiind rapide şi eficiente.
Operațiunile militare mongole au început în primăvara anului 1236, când, rând pe rând, sunt supuși bulgarii, cumanii și alanii de pe Volga (1236-1238). Din anul 1238, atenția tătarilor se mută asupra principatelor ruse, care sunt cucerite de asemenea, până la căderea Kievului, la 6 decembrie 1240. Următorul obiectiv era cucerirea Europei Centrale.
Primul corp de armată mongolă a atacat Polonia. Al doilea corp de armată a atacat Ungaria, pornind din Halici, iar al treilea corp de armată al mongolilor a atacat nordul Moldovei. Acest al treilea corp de oaste tătară era condus de generalul Kadan. După ce au distrus nordul Moldovei, mongolii au trecut în Transilvania şi au nimicit tot ce le-a ieşit în cale, mai ales localităţile mai însemnate. Au fost distruse Rodna, Dej, Cluj (Mănăştur) şi Oradea. De aici, oastea tătară a înaintat spre Ungaria.
Un alt corp de oaste mongol a atacat prin Moldova de la nord la sud. A distrus episcopia cumanilor, după care a trecut în Transilvania, nimicind localităţile din sudul acesteia. La 31 martie 1241 a fost distrus Braşovul, în aceeaşi zi în care corpul mongol de la nord cucerea Rodna. La 11 aprilie 1241 a venit rândul Sibiului, după care, urmează Sebeşul, Alba Iulia, Orăştie şi Aradul. O parte dintre mongoli au plecat mai departe spre Ungaria, iar o parte au trecut în Muntenia. Nici românii din Muntenia nu au reuşit să se opună mongolilor. După ce au prădat Muntenia, tătarii au plecat spre vest.
Drumul spre Transilvania
În martie 1241, prima coloană tătară condusă de către generalii Kadan și Buri pleacă din Podolia (Ucraina), intră în Moldova de Nord și trec în Transilvania prin trecătoarea Cârlibaba (Pasul Tătarilor). De la Pasul Rotunda, o parte din coloană va trece în Maramureș, iar cealaltă va urma cursul râului Someș, spre aval. Băștinașii, avertizați poate de ciobanii care sălășluiau prin munți, se vor retrage din sate în cetatea Rodnei, veche fortificație militară condusă de sași.
Sașii, împreună cu valahii, nu vor aștepta asedierea fortăreței, ci vor ieși în întâmpinarea tătarilor, ocupând poziții de apărare pe îngusta vale care asigura accesul spre localitatea lor. Condițiile de teren și valea îngustă mărginită de munți nu permiteau desfășurarea cavaleriei tătare. Datorită acestui avantaj, primul atac al tătarilor a fost respins. Generalii Kadan și Buri recurg la tradiționala stratagemă tătară și se retrag, lăsând impresia că acceptă înfrângerea. Crezând că au obținut o victorie finală, rodnenii neglijează apărarea cetății, sărbătorind ziua de Paști (31 martie) odată cu victoria asupra tătarilor. Pe fondul unui consum mare de vin, localnicii intră în panică în momentul declanșării celui de-al doilea atac al tătarilor. Aceștia nimicesc oastea din linia de apărare și pătrund în cetate, unde decimează populația civilă. Cronicile afirmă că în acea zi de Paște ar fi murit de sabia tătarilor circa 4.000 de oameni. Pristaldul sașilor s-a predat și a fost obligat, împreună cu cei 600 de sași rămași în viață, să devină călăuze ale tătarilor.
„A ajuns la bogata Rodna, o cetate a teutonilor, situate între nişte munţi înalţi, la mina de argint a regelui, unde se găsea o mulţime nenumărată de popor. Dar, fiindcă aceştia sunt oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme, când au auzit despre sosirea tătarilor, le-au ieşit în cale prin păduri şi munţi, afară din oraş. Când însă, tătarii observând mulţimea celor înarmaţi, au întors spatele, prefăcăndu-se că fug dinaintea lor. Atunci poporul întorcându-se victorios, a depus armele şi a început să se îmbete de vin, după cum pretindea furia teutonică. Dar tătarii, întorcându-se repede, fiindcă nu existau nici şanţuri, nici ziduri şi nici alte întărituri, intrară în oraş deodată, prin mai multe părţi. Şi cu toate că s-a făcut pe ici pe colo un mare măcel, poporul văzând că nu poate să se împotrivească, se lăsă cu totul în voia tătarilor”.
Conduși de sași, tătarii vor coborî pe Someș până în dreptul actualei localități Ilva Mică, de unde, prin pasul Strâmba, vor trece în localitatea Josenii Bârgăului și de aici spre Bistrița. Documentele timpului arată că bistrițenii se așteptau la invazia tătară dinspre Năsăud, având iscoade în localitatea Dumitra (Villa Demetri). Sașii rodneni îi vor aduce însă pe tătari în lateralul apărării cetății Bistrița, care este cucerită la 2 aprilie 1241.
Strategia greșită a sașilor va duce la moartea a 6.041 de creștini, în ciuda opoziției disperate a celor doi comandanți ai cetății, Lentenk și Hermann. În Codexul Mănăstirii din Luxemburg se regăsesc mențiuni despre aceste evenimente:
„În anul 1241 de la întruparea Domnului în duminica Paștilor, peste codrii Carpaților au năvălit tătarii în Rodna, un târg al ungurilor, omorând 4.000 de oameni, … în marțea aceleiași săptămâni au fost omorâți în târgul Nosa (Bistrița), 6.014 creștini, … de asemenea, în joia misericordiei au căzut în orașul nostru Hermannsdorf (Cibin) mai mult de 1.000 de oameni”
Drumul ales de către sași pentru a-i conduce pe tătari spre Bistrița, i-a ocolit din fericire pe localnicii din Țara Năsăudului. Unii istorici menționează că mici grupuri de tătari ar fi ajuns la Parva, Runc sau Zagra, dar ar fi fost imediat uciși de localnici.
Coloana tătară care urcase în Maramureș, condusă de Batu-Khan şi generalul Subotai, a devastat și jefuit voievodatele maramureșene, pătrunzând adânc în regatul maghiar până la Miskolc, de unde vor coborî spre sud și vor distruge cetatea Eger. Impactul asupra populației maghiare a fost catastrofal, tătarii ucigând toți locuitorii cetății și însușindu-și tezaurul catedralei din Eger.
Pe Someş în jos…
După cucerirea Bistriței, trupele tătare s-au împrăștiat în podișul Transilvaniei, deschizând un front de atac de 100 de km. Una din trupe se va îndrepta spre Oradea, pe traseul Dej – Gherla – Cluj – Turda – Câmpia Turzii – Huedin, jefuind și distrugând aceste localități. Mare parte a populației va fi ucisă.
A doua trupă a înaintat spre nord-vest pe traseul Dej – Gherla – Zalău – Tășnad – Carei, după care tătarii au coborât spre Oradea. La fel ca și în primul caz, distrugerile și jafurile vor băga în sperieți populația locală. Dejul şi ocnele sale de sare au fost devastate între 2 şi 11 aprilie 1241.
La vremea respectivă, aproape cu certitudine, în afară de scribii cancelariilor domneşti, singurii ştiutori de carte existau doar în rândul clerului. Iar dintre aceştia, călugării copişti, erau rari şi la mare preţuire. Aproape toate informaţiile „neoficiale” din epocă provin de la aceştia. Atâtea câte au rezistat tuturor formelor de distrugere: foc, apă, barbarie şi ignoranţă.
La începutul secolului al XIII -lea călugării augustiniei sunt primii misionari creştini care se stabilesc într-o formă organizată la Dej şi e de presupus că tot ce se ştie şi s-a păstrat despre urgia tătărească de pe Valea Someşului provine de la aceştia. Biserica şi claustrul augustinienilor se afla cam pe unde este astăzi Centrul Cultural „Arta”. Ruinele acestei biserici mai existau la începutul secolului XIX, scrie George Mânzat în Monografia oraşului Dej. În 1812 este complet demolată, „când armeanul Donovak şi-a edificat o prăvălie în locul bisericii amintite”.
Fragmente de înscrisuri şi cărţi, miniaturi şi incunabule minuţios restaurate şi cercetate în secţiile de specialitate ale Muzeelor de Istorie din Budapesta şi Viena, conţin o impresionantă arhivă de documente care au permis reconstituirea celor petrecute. Multe, datorate strădaniei canonicului Rogerius care, în drumul său spre Frata, în comitatul Clujului, pe lângă mărturia personală, a adunat şi numeroase descrieri şi poveşti ale supravieţuitorilor respectivelor orori. Chiar dacă unele par astăzi exagerate (cel puţin după opinia istoricilor), ele sunt însă de folos scriitorilor de romane istorice şi iubitorilor acestui gen:
„Sunt douăzeci de cadavre. Alte douăzeci de victime ale tătarilor. Bărbaţi, femei, copii, sugari. Aliniaţi lângă zidul bisericii şi decapitaţi. Sfârtecaţi e un cuvânt mai aproape de adevăr. Cantitatea de sânge de pe jos este ireală. O băltoacă de dimensiunile unei căruţe, adâncă de peste doi centimetri, din sânge uscat, întunecat. Sânge stropit pe ziduri, sânge împrăştiat pe iarba abia iţită, unde sclipeşte roşu închis. Un bărbat şi o femeie sunt goi, cu trupurile crestate de sabie. Un alt cadavru zace de-a lungul zidului de pe partea opusă. Un bătrân, capul familiei, probabil. Pesemne omorât la urmă, după ce a fost silit să asiste la uciderea familiei. Nu înainte de a-i fi retezat degetele care strânseseră cuţitul căzut lângă el”.
„Trecerea tătarilor prin Dej a afectat şi Ocna Dejului – scrie Cristina Albinetz în „Ocna Dej, studiu monografic”. Conform unei legende, aşezarea umană de aici era stabilită spre sud în Sascut, iar după năvălirea mongolă, ocnenii s-au retras spre vest şi nord”.
Consecinţele imediat următoare distrugerilor şi depopulării provocate de tătari, scriu Constantin şi Cristina Albinetz în Dej, istorie şi legendă (Risoprint, Cluj-Napoca 2014) a fost aducerea unor noi colonişti la Dej de către regele Bela al IV -lea. „Coloniştii au constituit un factor însemnat în geneza oraşului (civitas) în Transilvania” şi au contribuit la impulsionarea reconstruirii ţării, iar prin regimul privilegiilor de care au beneficiat, au avut un rol decisiv în evoluţia oraşului.
Coloniştii (hospites) au ajuns la Dej după 1241, atunci când au fost aşezaţi în regiunile de şes şi în aşezările urbane, fie incipiente, fie mai mari, din Transilvania: Cluj, Alba Iulia, Dej şi la salinele şi minele de la Ocna Dej, Sic, Cojocna, Turda, Rimitea şi Vinţ.
Cucerirea cetăţii Oradea
La acea vreme, Oradea era un oraș protejat de o cetate și o puternică fortăreață. Considerând-o inexpugnabilă, majoritatea nobililor maghiari și români și-au adăpostit aici familiile. Conducerea apărării orașului a fost pusă în mâinile Episcopului Benedict. Încă înainte de venirea tătarilor, Benedict, împreună cu comitele Bochi, va începe formarea unei oști cu scopul de a se deplasa la Buda, in ajutorul regelui maghiar. Auzind însă de pierderea cetății Eger și fiind pus față în față cu armatele lui Kadan și Buri, cei doi vor organiza apărarea orașului.
Tătarii, după modelul lor preferat, le vor juca o festă ca să le abată atenția de la mișcările trupelor lor: vor confecționa un număr mare de manechine din paie și îmbrăcate, pe care le vor așeza călare pe caii de rezervă și le vor plasa la liziera pădurii ce limita șesul, sub grija a câțiva ostași.
Necunoscând tactica de luptă a tătarilor, Benedict și comitele Bochi vor organiza o șarjă de cavalerie asupra acestora, fără să fie sprijiniți de grosul trupelor. În urma atacului, mongolii, conform vechiului lor obicei, se vor retrage spre locul unde erau pregătite manechinele. Urmărindu-i, maghiarii și românii au rămas surprinși de apariția acestei noi forțe și s-au panicat, rupând rândurile. În această situație, mongolii atacă în forță și reușesc o victorie deplină. Benedict a scăpat cu greu în viață, reușind să se refugieze în cetate; își adună o mică trupă de oșteni și fuge în Ungaria, lăsându-l la conducere pe canonicul Rogerius.
Urmare acestei înfrângeri, tătarii au atacat orașul și-l devastează, ucigând toți oamenii întâlniți pe străzi, după care i-au dat foc. În tot acest timp, trupele cazarmate în cetate nu au intervenit în ajutorul semenilor lor.
Terminând cucerirea oraşului, tătarii se retrag spre șes, reorganizându-se pentru asedierea cetății. În scurt timp, vor reveni cu șapte mașini de război (pentru aruncat bolovani) cu care vor începe asediul. După câteva zile de bombardament, zidul cetății va ceda, tătarii vor năvăli în incintă și-i vor obliga pe nobili și clerici să se predea. Însă cei care s-au predat au fost scoși în câmp și tătarii i-au ucis unul câte unul.
„Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele eu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăți; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi. Şi steteau leşurile pe pamânt, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie”.
Transilvania devastată
Coloana lui Boketor, în urma victoriei asupra cumanilor moldoveni, va intra în Transilvania, hoardele lui jefuind și omorând populația din Țara Bârsei. La 31 martie devastează Brașovul, de unde se îndreaptă spre Sibiu și Sebeș, cetăți care vor fi jefuite la 11 aprilie, iar populația ucisă. Boketor trece în Țara Românească, se răfuiește cu voievozii și cnejii valahi, după care trece în Banat. Preface totul în scrum și se deplasează cu hoardele sale până la Cenad, unde va aștepta trupele aghiotantului său, Kalkan.
Corpul de oaste al lui Kalkan intră în Transilvania prin pasul Oituz, devastând comunitățile secuiești din actualele județe Covasna și Harghita (Terra Zek), de unde și-au continuat drumul prin Blaj spre Alba Iulia. Orașul văzut de Rogerius în primăvara anului 1242 era un coșmar plin de “oasele și capetele celor uciși”. De la Alba Iulia, Kalkan se îndreaptă spre Cenad, ca să facă joncțiunea cu armata lui Boketor. După distrugerea și arderea Cenadului, cele două armate se vor întâlni cu coloanele conduse de către Kadan și Buri, în fața orașului Arad.
Atacul asupra Aradului a început cu o cruzime cumplită a tătarilor față de prizonierii lor. Prizonierii maghiari, români, ruteni sau cumani au fost siliți să participe la asalt în primul rând. Uciși de către apărătorii cetății, împinși din spate și uciși de către tătari, prizonierii vor fi decimați în totalitate. Asediul a durat timp de o săptămână, zi și noapte, până când șanțurile de gardă ale cetății s-au umplut cu cadavre, folosite ca un pod. Tătarii au dat un ultim atac și au cucerit cetatea. “Pe locuitorii și pe apărătorii aflați în interior, i-au împărțit în trei categorii: oștasi, femei și țărani și i-au scos afară pe câmp. Pe ostași i-au dezarmat, i-au dezbrăcat de haine și alte bunuri și i-au ucis pe toți cu securile și săbiile. Dintre femei, fiecare tătar și-a ales câte două fete, ca roabe, celelalte fiind omorâte. Pe țărani i-au dus în altă parte și, după ce i-au dezbrăcat, i-au exterminat câte unul.” (Alexandru I. Goanță).
Retragerea
Vestea morții marelui han Ogodai, la 11 decembrie 1241, survenită în urma unei beții cumplite, va fi începutul sfârşitului invaziei tătare şi salvarea oraşului Buda. Avându-se în vedere că alegerea noului han se făcea de către adunarea generală a principilor mongoli, în prezența tuturor pretendenților, Batu-Khan hotărăște, în luna martie 1242, retragerea trupelor tătare din Ungaria și Țările Române.
Retragerea s-a făcut încet, din martie 1242, până la începutul anului 1243. Prizonier la tătari, Rogerius poveșteste că retragerea tătarilor s-a dovedit chiar mai pustiitoare decât invazia. Scăpat din prizonierat, Rogerius va fi primit de către locuitorii din Frata, sat aflat la 25 km de Câmpia Turzii, cu pâine neagră, coaptă din faină de grâu combinată cu faină din coajă de stejar râșnită, care i s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură.
Atacurile tătărăşti asupra Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei se vor repeta câteva secole la rând, dar niciodată nu vor mai avea amploarea şi puterea marii invazii din anul 1241.
Dimensiunile ocupației tătare în Câmpia Panonică a fost dezastruoasă pentru maghiari, putând fi caracterizată drept o catastrofă demografică. Mongolii au exterminat mai mult de 50 % din populația existentă. “Câmpia Ungară, care i-a avut ca oaspeți timp de un an, a devenit o pustietate. Cercetările arheologice, temeinice au arătat că pe teritoriul de la Oroshaza (la est de Szeged) în 43 de așezări vechi, 31 nu s-au refăcut. Pe teritoriul Cegledului fuseseră opt sate, a căror amintire, în 1368, era păstrată doar de ruinele bisericilor. Năpasta poate fi comparată cu aceea care a atins Apusul peste o sută de ani, – acea “moarte neagră (ciuma)”, – de asemenea și consecințele au fost cel puțin tot atât de importante.” (Pal Engel – Regatul Sfântului Ștefan, Istoria Ungariei Medievale)
În cel priveşte pe Rogerius, după plecarea tătarilor, se întoarce la Oradea şi, fiindcă nu avea bani, apelează la bunăvoinţa regelui pentru a-şi putea plăti călătoria spre Italia. Autorul cărții „Carmen miserabile” (titlu complet: „Carmen miserabile super destructione regni Hungariae temporibus Belae IV regis per Tartaros facta”), îşi scrie amintirile despre invazia tătară în 1243, la Sopron. În acelaşi an, este prezent la curtea Papei Inocenţiu al IV-lea, care îi încredinţează alte misiuni, tot în teritoriul Coroanei Sf. Ştefan, într-o primă fază, funcţia de arhidiacon al Episcopiei de Sopron, şi apoi cea de canonic la Zagreb.
Pagini din „Carmen miserabile”:
Se vedeau apoi cadavre de om înecate în apă. Ele erau mâncate de peştii ce se găsesc în ape, de viermi şi de păsări. Pământul a pus stăpânire pe acele corpuri care au căzut de lănci înveninate, de săbii şi de săgeţi. Pe acestea, pline de sânge, le-au ciugulit rozându-le până la oase. Cu muşcăturile lor neîndurate pasările cerului şi fiarele carnivore, atât domestice cât şi sălbatice. Focul, la rândul său, a pus stăpânire pe acelea care au fost arse prin biserici şi prin case. Uneori grăsimile stingeau focul unor astfel de arderi. Unele nu puteau fi consumate într-un interval de timp prea scurt; căci se găseau în foarte multe locuri, vreme îndelungată, oase învelite în piei înegrite şi neconsumate, fiindcă unor fiare nu le sunt plăcute mâncările decât dacă sunt altfel distruse. Şi în vreme ce toate corpurile au trecut în stăpânirea celor trei elemente, să vedem ce a mai rămas pentru al patrulea element. Aerul, deci, care se zice că este al patrulea element, i-au transmis celelalte trei duhoarea tuturor cadavrelor, şi din cauza acestei duhori, el aşa de mult s-a stricat şi s-a infectat că oamenii care mai rămăseseră jumătate vii, pe câmpuri, pe drumuri şi prin păduri şi care poate ar mai fi putut trăi, din cauza rănilor au murit, în urma infectării aerului.
Ce să mai vorbim, deci, de argintul, de caii, de armele, de hainele şi de alte lucruri ale atâtor oameni care au căzut, fie în luptă fie în fugă? Caii cu şeile şi frânele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi şi din pricina zgomotului deveniră atât de furioşi, că păreau că au înebunit de-a binelea. Şi, astfel, îngroziţi, neputând să-şi găsească stăpânii, trebuiau sau să fie omorîţi cu sabia sau să se supună unui nou stăpân din afară. […] Şi vasele de aur şi de argint, hainele de mătase şi alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp şi prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai uşuraţi din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă. Tătarii stăruiau numai în uciderea de oameni şi nu păreau de loc că se gândesc la prăzi.
După aceea au răscolit cu totul mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit cădelniţele, crucile, potirele de aur şi vasele de aur şi alte lucruri consacrate serviciului altarului. Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo. Şi după ce au prăpădit toate, şi după ce un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morţi, s-au retras de aici şi a ramas locul pustiu. Dar, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile din împrejurime au început să se adune aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele şi corpurile morţilor, iată că tătarii se întorceau şi din câţi au găsit acasă, pe nimenea, n-au lăsat viu. Şi, astfel, în fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare, s-au retras cu totul.
Magdalena Vaida
Referinţe:
Tudor Sălăgean – Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII -lea, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca 2007
Makkai Laszlo – Az erdélyi románok a középkori magyar oklevelekben (Erdélyi Tudományos Füzetek (ETF) Kolozsvar, 1943)
ERDÉLY TÖRTÉNETE (vol.I) – http://mek.oszk.hu/02100/02109/html/
Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia. Curante:E. Lukinich, Budapesta, 1941
Eudoxiu Hurmuzaki: Documente privitoare la istoria Românilor. Bucureşti, 1887
Curta, Florin (2006): Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250. Cambridge University Press
Master Roger’s Epistle to the Sorrowful Lament upon the Destruction of the Kingdom of Hungary by the Tatars (Translated and Annotated by János M. Bak and Martyn Rady) (2010). In: Rady, Martyn; Veszprémy, László; Bak, János M. (2010)
Pop, Aurel Ioan; Nägler, Thomas (coordonatori) – Istoria Transilvaniei, volumul I, (până la 1541), Institutul Cultural Român
Radu Olteanu – art-historia.blogspot.com
Foto: art-historia,wikimedia, google.
