Preconizatele modificări din sistemul de învăţământ, legate de împrospătarea manualelor şi reducerea orelor din aria materiilor umaniste, au redeşteptat interesul pentru problemele de educaţie. Înclusiv interesul preşedintelui ţării care într-un frumos limbaj de lemn-plastifiat ne spune că: Sistemul românesc de educaţie și cercetare trebuie reformat printr-o largă consultare publică, la care să participe toţi cei interesaţi şi implicaţi – cadre didactice, universități, sindicate, asociații ale elevilor, studenților și părinților, specialiști, autorități și instituții publice, partide politice și societate în ansamblu. Ne dorim ca dezbaterea lansată de Președintele României să ofere un numitor comun educației și cercetării, o viziune coerentă și un set de obiective clare pe o perioadă lungă de timp. Alături de toți cei interesați ne propunem să dezvoltăm apoi o strategie și un plan operațional care să reprezinte repere sustenabile în elaborarea politicilor publice și reglementărilor normative din acest domeniu.
Foarte frumos. Curg valuri de cuvinte pe această temă. Şi, ca la fotbal, toată lumea e pricepută şi-şi dă cu părerea. Problema e că, de la frazele declarative şi bunele intenţii ale tuturor, până la o reformă de fond, calea e lungă…
De altfel, într-un raport al Comisiei Prezidențiale (al fostului preşedinte, desigur) constituit „pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării” şi publicat în 2007 se arăta că „învățământul din România este ineficient, nerelevant în raport cu economia şi societatea viitorului, inechitabil şi beneficiind de infrastructură şi resurse de slabă calitate”. Ca efect al Raportului, partidele parlamentare din România au semnat un Pact Național pentru Educaţie, iar Guvernul și-a asumat în 2011 răspunderea pentru o nouă Lege a Educației. Care lege, viza tocmai implementarea unor măsuri de modernizare a învățământului şi stimularea competitivității şi performanţei. Principiul acesteia era ca sistemul preuniversitar să asigure acces egal la educație de calitate, iar în sistemul superior să fie asigurată finanțarea pe bază de performanţă.
Tot ce s-a întâmplat a fost că, din mai 2012 şi până la finele anului 2014, legea a fost modificată de 9 Ordonanțe de Urgenţă, precum şi de alte legi. Spre exemplu, o simplă Ordonanță din 26 iunie 2014 aducea nu mai puțin de 97 de modificări Legii Educației Naționale din 2011.
Asta după ce un raport al Comisiei Europene, publicat tot în 2011, arăta că 40% din elevii români nu reușesc să înțeleagă un text citit şi nu pot rezolva decât probleme de matematică de bază, adică sunt analfabeţi funcţionali. Mai precis, elevii noştri (şi tot mai mulţi adulţi) sunt capabili să reproducă verbal sau în scris un text, dar nu îl înțelege suficient pentru a-l folosi ca resursă în reușita unei acțiuni sau în performanță. Semnele grafice sunt recunoscute, dar conţinutul de idei nu este înțeles decât, eventual, la un nivel foarte superficial. Raportul Comisiei Europene mai indica și faptul că rata abandonului școlar în România era în anul 2009 de 16,6%, față de media de 14,4% la nivelul Uniunii Europene.
Situaţie evidenţiată în 2013 de Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), care atrăgea atenţia asupra abandonul școlar în România considerând fenomenul „alarmant, deoarece aproximativ 400.000 de copii din clasele I-VIII abandonează anual școala”.
Adaugaţi la aceste rezultate şi datele statistice ale crizei demografice în care se află România (una din cele mai grave din istoria noastră), după care, încercați să vă imaginați viitorul.
Mihai Eminescu considera că în perioada de naștere a formelor fără fond – „epoca de tranzițiune“ (cuprinsă între 1848 și 1866), s-au copiat masiv forme instituționale din Europa Occidentală, dar, „în loc ca un spirit nou de muncă și de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizației noastre, s-au păstrat din contra incultura și vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizației apusene. Nu ceva esențial, nu îmbunătățirea calității a fost ținta civilizației române, ci menținerea tuturor neajunsurilor vechi îmbrăcate în reforme foarte costisitoare și cu totul în disproporție și cu puterea de producțiune a poporului și cu cultura lui intelectuală“.
Genială observaţie şi de mare actualitate şi-acum, pentru că forma fără fond fiind un brand de ţară, învăţământul s-a bucurat de acelaşi tratament cosmetic ca tot restul acestei epoci de tranziţiune. Din 1990 şi până în 2015 România a avut 22 de miniştri ai Educaţiei cu recordul absolut de a avea numai într-un singur an, în 2012, şase persoane diferite în funcţia de Ministru al Educaţeiei!
Şi-atunci, despre ce vorbim? Ce dezbatem?
M. Vaida
