Un fond plin de probleme a creat, în timp, imaginea de astăzi a turismului românesc. Pe de-o parte, există cei care decid să-şi cheltuiască banii în ţara noastră şi pleacă, nemulțumiţi de condițiile de cazare, de mâncarea oferită la pensiuni şi restaurante, de infrastructura ce avansează cu paşi de melc, de lipsa toaletelor, dar mai ales, din lipsa unui personal agreabil care să le acorde politicos atenţie. Sunt cei care nu mai revin, niciodată. Pe de altă parte, sunt străinii care vin în România ca pe „tărâmul în care natura își arată adevărata față, nealterată”, fapt ce ar trebui să oblige autorităţile la o conservare firească a întregului ansamblu existent. În fața acestor provocări însă, turismul românesc este rupt de realitate și incapabil să răspundă necesităților actuale.
Dejul, care se laudă cu vechimea pe care o are şi cu locurile sale încărcate de istorie, nu face excepţie. Dar, pe măsură ce ambiţiile turistice ale oraşului se dezvoltă prodigios pe hârtie, în spuse sau prin „info-chioşcuri turistice”, amintirile trecutului alunecă voios spre nepăsare şi uitare. 
Agendele tuturor primarilor postrevoluţionari au debordat de planuri menite să transforme oraşul într-un paradis turistic şi cultural. Unele, chiar s-au materializat, parţial sau total. Planuri ce se extind şi dincolo de străzile şi monumentele oraşului, spre zonele apropiate Dejului. Teoretic, atrăgătoare pentru oaspeţii ocazionali ce se rătăcesc pe aceste meleaguri, turişti pentru o zi, două, trei…
Pentru că, dincolo de câteva clădiri şi monumente ce necesită renovări urgente, atracţiile oraşului sunt destul de anemice, mai ales la capitolul servicii şi „enterteinment”. Or, după ce ai făcut turul bisericilor (care nu au program de vizitare pentru turişti!), după ce ai văzut monumentele, Galeria de Artă (pe dinafară) şi cele două muzee locale sau după ce ai admirat clădirile reprezentative ale urbei şi ţi-ai băut cafeaua la Lemnu’ Verde, mare lucru nu-ţi rămâne de făcut. Adică nimic. Te poţi plimba seara pe digul Someşului printre bălării sau poţi alege un local din cele multe câte există în oraş şi să te deprimi în faţa unei farfurii cu eternul grătar românesc. Dacă ai nervii tari, poate supravieţuieşti manelelor sau altor muzici urlate, plasmelor care musai să atârne pe toţi pereţii ca să-ţi fure ochii, conversaţiilor behăite în chiar vecinătatea ta… Oh da, vara te poţi prăji câteva ore la Toroc, iarna poţi face sauna, dar în rest… Oferta, unde e oferta?
Monumente avem, dar ce facem cu ele?
Tot dejeanul cunoaşte părculeţul din centrul oraşului şi nu cred să existe vreunul care să nu fi adăstat pe o bancă, măcar pentru câteva minute în această mini-oază de verdeaţă. Admirând fascinat, monumentul urât, negru şi greoi care tronează în mijlocul ei. Artizanii Marii Uniri meritau altceva, dar gusturile edililor nu se discută şi nici nu mai pot fi educate.
Cândva, în parc se afla o fântână ce respecta toate normele fântânilor decorate după tipicul burgurilor austriece, unde arta era folosită în lucrările de utilităţi publice. Au fost lebede, apoi peşti, un glob, pe urmă pauză… După o vreme, nu mult după dezvelirea corifeilor, în spatele statuii s-a înălţat un „arc de triumf” cu arteziene şi bazine de apă. O monstruozitate cât o baie comunală, ce a înghiţit metri pătraţi de faianţă! În loc de apă şi flori, au tronat însă gunoaiele lăsate cu mândrie patriotică de cetăţenii urbei. În vreme ce corifeii, priveau blajini spre trei puncte cardinale întrebându-se de ce nu este centrul oraşului zonă protejată de calamitatea transformărilor aiurea?
Multe datorate necunoaşterii istoriei locale, cum s-a întâmplat cu „Monumentul Eliberării”, inaugurat şi sfinţit în 1946. Considerat de marii noştri revoluţionari decembrişti, un simbol sovietic, deşi nu era. În 1947, comuniştii au înlocuit stema regală cu o stea roşie, drept care, obeliscul, opera arhitectului Izidor Horgoş, a fost ras şi înlocuit cu poarta faianţată de care am amintit. Mirific progres!
Spre fericirea tuturor, măreţul arc de triumf a dispărut lăsând locul pustiu şi numai bun pentru un patinoar mai mult gol-goluţ decât plin. Alt progres. Dar nici o problemă, turiştii care se vor perinda odată, cândva prin Dej, vor admira trotuarele în valuri, copacii asfaltaţi şi se vor concentra adânc asupra conductelor de tot felul ascunse sub caldarâm. Şi pe care, nu-i aşa, le vor vedea cu ochii minţii! Că ceilalţi ochi, ăia de văzut, vor privi spre altceva…
De exemplu, spre busturile amplasate ici, colo, cu scopul de a mobila artistic oraşul. Şi despre care, ar fi destule de spus. Toate sunt figurative, cu vagi tuşe moderniste, apetitul pentru abstract lipsind cu desăvârşire cetăţenilor ultra-conservatori din oraş. Evident, nu e un păcat capital, mai ales că centrul vechi şi anumite instituţii le pot oferi un fundal arhitectonic adecvat. Numai că, răzleţite sau bine dosite, năpădite de buruieni şi prost întreţinute, se contopesc cu peisajul şi nu atrag deloc atenţia. Iar cele care atrag, situate în buricul târgului, sunt (culmea!) cele care au valoare artistică şi de patrimoniu, zero! Ca „Lupa capitolina”, replică a unor replici discutabile, răspândite unde vrei şi unde nu vrei prin ţară. Totuşi, lupoaica dejeană se distanţează net de clonele ei, prin faptul că multă vreme nu a avut pui! Romulus şi Remus au fost plecaţi ceva vreme la mama lor din Italia, probabil, după care s-au întors pe soclu jigăriţi nevoie mare!
În acest timp, busturile, purtând semnăturile unor sculptori valoroşi, zac într-un nemeritat anonimat: Lucian Murnu (busturile lui Eminescu şi Coşbuc), Mihai Barbu (bustul lui Alecu Russo), Horia Flămându (bustul lui Al. Papiu Ilarian), Artur Vetro (bustul lui Andrei Mureşanu, aproape invizibil din cauza tarabelor!), Vasile Rus Batin (bustul lui Guilelm Şorban).
Dar câţi dintre primarii şi consilierii urbei ştiu cine sunt cei amintiţi mai sus? Sau ce ştiu ei şi dejenii pe care-i păstoresc, despre Monumentul „Leul”, de pe strada Ţibleşului, realizat în 1889, în memoria paşoptiştilor maghiari căzuţi în lupta din 24 noiembrie 1848, dată pe teritoriul oraşului? Despre Monumentul Deportaţilor Evrei, opera scultorului Izsak Marton din Târgu Mureş, dezvelit în 1947 ca prima lucrare conscrată Holocaustului amplasată în spaţiul public românesc? Iaca, nişte nume… şi ceva obiecte de inventar!
Aşa îmi explic de ce toate tentativele de mobilare artistică a oraşului s-au soldat cu un usturător eşec. În 1970, imediat după inundaţii, Raoul Şorban a adus în Dej studenţii Institutului de Arte Plastice din Bucureşti, într-o tabără de sculptură. Câteva decenii, lucrările acestora au stat risipite prin parcul oraşului şi în faţa Galeriei de Artă, după care, au dispărut pur şi simplu. Cum s-a întâmplat de altfel şi cu lucrările Simpozionului de Sculptură „Someş 1996”, la care participaseră 12 sculptori consacraţi, inclusiv vicepreşedintele de atunci al UAP, Dumitru Şerban. Lucrările artiştilor au zăcut cât au zăcut prin parc după care, cele de metal au fost tăiate şi vândute la fier vechi, iar restul… nu se ştie!
Ce surpriză pentru Primăria Dej când a trebuit să plătească una din lucrări… Deh, uneori, incultura face şi victime. Pentru că celor care se ocupau de patrimoniul oraşului nu le-a trecut prin minte, nici măcar o secundă, că lucrarea unui artist se cataloghează, se trece în CV-ul şi portofoliul acestuia, că este un produs al minţii şi mâinilor artistului, „proprietate intelectuală”, zău aşa!
Şi uite aşa, Dejul a ratat următoarele ediţii ale unui simpozion ce ar fi putut ridica standardele culturale ale oraşului, contribuind la educaţia estetică a cetăţenilor. Aşa cum a făcut-o timp de 15 ani Galeria „Frezia”. Sau, aşa cum s-a întâmplat la Sângeorz-Băi, unde, graţie taberelor de pictură şi sculptură organizate ani la rândul, spaţiul verde al localităţii a fost mobilat cu artă monumentală şi în plus, staţiunea s-a ales şi cu un superb muzeu de artă contemporană.
La trecutul mare, şubredul prezent!
Nu avem nevoie de modernisme (Monumentul Eroilor Revoluţiei şi fântâna din faţa tribunalului sunt doar timide încercări) ok, dar o soartă la fel de mohorâtă au şi monumentele dedicate eroilor patriei: „Monumentul eroilor din primul Război Mondial” şi „Monumentul eroilor din cel de a-l doilea Război Mondial”. Primul, aproape cu desăvârşire ignorat, celălalt de 2-3 ori pe an, curăţat în vederea unor ceremonii festive, nu au fost niciodată obiective „turistice”. Nici nu vor fi. Eventual pentru elevii claselor mici pe care câte un profesor de istorie inimos s-a gândit să-i iniţieze în tainele patriotismului local. Eventual!
De asemenea, şi tot eventual, poate li s-a arătat şi vechea Capelă franciscană de pe Dealul Florilor, aflată în vecinătatea Cimitirului Eroilor. Nu de alta, dar, după Biserica Reformată (sec. XVI), singurele edificii vechi ale oraşului sunt Biserica Romano Catolică din secolul XVIII şi Capela (1756). Acum, aflată într-o înfloritoare paragină!
Celelalte edificii ale oraşului – Primăria (fosta Prefectură), Cercul Militar (fosta Primărie), Tribunalul, Liceul „Andrei Mureşanu”, Spitalul (clădirea veche), fosta Cazarmă „Cuza Vodă”, Sinagoga, Uzina de Apă şi alte câteva clădiri – aparţin sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX.
Două victime ale iresponsabilităţii edilitare au fost „Teatrul Judeţean” şi Casa Helerea (fosta casă Rakoczi), prima devenită cinematograf în anii ’60, a doua înlocuită cu un bloc, model sovietic. De altfel, după 1948, când totul a devenit „bun al poporului”, multe monumente şi clădiri istorice au fost lăsate în paragină ştiut fiind că ce e al tuturor, e de fapt al nimănui. În plus, nu se putea ca nişte clădiri capitalisto-burghezo-moşiereşti, să concureze cu „marile ctitorii ale comunismului”. Ştergerea memoriei, a apartenenţei la istoria locurilor a fost de asemenea luată foarte în serios, în politica creării „omului nou”. Iar rezultatul se vede…Mai trist, se persistă în distrugerea a tot ce înseamnă trecut…
Veşnicia ruinelor s-a născut la sat…
Dacă în oraş monumentele se chinuiesc să supravieţuiască poluării, indiferenţei şi agresiunii tinerilor vandali, ce să mai spunem despre cele aflate în imediata apropiere a Dejului? Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Nima (1774), ruină. Biserica Unitariană (sec. XIV), tot din Nima, ruină absolută.
Castelul Korniş din satul Mănăstirea, ruină. Castelul Haller din Coplean, ruină. Cetatea Ciceului, ruină totală. Ruine înscrise (degeaba) pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj! Şi, inventarul ruinelor monumentale din jurul Dejului ar putea continua, mult şi bine… Plus cele ale micilor bisericuţe de lemn, care mor la umbra megalomană a celor ridicate după ’89. Nu vă faceţi totuşi griji, toate comunele care se respectă şi-au tras un „Centru turistic”, l-au umplut cu ce-au putut şi îşi aşteaptă vizitatorii… Să vină şi să ce?
Mă opresc însă asupra unor monumente mai noi din satele din jurul municipiului – Ocna Dej, Jichişul de Jos, Batin, Căşeiu, Unguraş, Câţcău, Cuzdrioara etc. – închinate eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale, dar şi la Monumentul de la Bobâlna.
Aproape toate monumentele consacrate eroilor se află amplasate în centrul localităţilor respective sau în curtea unor biserici. Au forma unei pietre funerare sau a unui obelisc aşezat pe un soclu în trepte şi o cruce în partea superioară. Pe monumente sunt înscrise dedicaţii şi numele eroilor, de regulă, oameni ai locului. Monumentul din Coplean are basoreliefuri atât pe soclu, cât şi pe obelisc, iar cel din Batin, mai complex, opera sculptorului clujean Vasile Rus Batin, reprezintă simbolul Victoriei – o femeie cu o cunună de lauri deasupra capului. Aproape toate se luptă să supravieţuiască indiferenţei generale şi generalizate.
În ce priveşte Monumentul de la Bobâlna, amplasat pe dealul cu acelaşi nume (aflat la 20 de kilometri depărtare de Dej), a fost inaugurat la 16 octombrie 1957, la împlinirea a 520 de ani de la Răscoala de la Bobâlna, din 1437. Monumentul, proiectat de arhitectul Virgil Sălvan, este realizat din piatră şi are o înălţime de 12 metri, pe faţada principală având un basorelief executat de sculptorul Kos Andras, iar pe laturi, două inscripţii, în română şi în maghiară: „În acest loc, ţăranii români şi unguri din Transilvania, în primăvara anului 1437, au dat lupta cu nobilimea pentru a scăpa de poverile de neîndurat şi a scutura jugul de nesuferit al şerbiei”.
Prezentă la inaugurare, Maria Criste (n. 1939) îşi aminteşte că dealul de la Bobâlna era plin de lume: „Nu numai cei aduşi de cadrele de partid, din şcoli şi din fabrici, au fost acolo, ci au venit din toate satele şi tot raionul. Pentru Bobâlna a fost un moment emoţionant şi de mare mândrie!” – spune Maria Criste.
Se pare însă că nici emoţia şi nici mândria nu au durat prea mult. După câteva serbări câmpeneşti sporadice, organizate la poalele dealului, astăzi starea jalnică a monumentului dovedeşte doar ignoranţă şi lipsa de preţuire a istoriei proprii. Fără strop de entuziasm.
M. Vaida
