Îl cunosc pe Mihai Băcăran, de pe vremea când – elev în clasa a VII -a, la Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” – făcea parte din trupa de teatru francofon „Les Franthousiates”. Un copil liniştit, serios şi foarte talentat. Deja iubea teatrul şi interpreta cu naturaleţe un sketch de Raymond Davos, într-o franceză impecabilă. Am fost martoră la succesul de care s-a bucurat în Canteleu-Rouen şi Saint-Quantin. Aşa cum, după câţiva ani, am fost martoră şi la succesul trupei „Intermezzo” a Colegiului Naţional „Andrei Mureșanu”, într-un turneu memorabil, tot în Franţa, cu „O noapte furtunoasă” de Caragiale, în regia lui Lucian Iosip. Elev al colegiului, Mihai l-a jucat pe Jupân Dumitrache în franceză, după o interpretare prealabilă în română, piesa fiind multipremiată la Iaşi. A fost momentul decisiv cred eu, când s-a hotărât să devină actor.
Mihai Băcăran a dat examen la UNATC Bucureşti şi a intrat. A absolvit facultatea în 2010, clasa prof. univ. dr. Ion Cojar, „examenul pe scenă” cum s-ar zice, fiind rolul Woyzeck din drama cu acelaşi titlu de Buchner. O adaptare realizată de Alexandru Pamfile, care semna şi regia (absolvent promoţia 2010 Regie Teatru), iar critica a fost excelentă.
Vreme de câţiva ani nu l-am văzut, nu ne-am întâlnit. Din când în când aveam veşti despre el, prin sora lui, Teodora, ultima fiind că Mihai tocmai a sosit acasă, în vacanţă, din China!
Din fericire, Dejul e un oraş mic, şi drumurile ni s-au intersectat la sfârşitul verii trecute. O cafea, o poveste, întrebări şi răspunsuri despre arta chineză, cultură, obiceiuri, mâncare, life-style. Un material bogat din care, într-o bună zi, aveam de gând să extrag suficiente idei pentru a face un articol de presă… Ceea ce s-a şi întâmplat.
Bineînțeles, trebuie să-ţi pun inevitabilele întrebări: cum ai ajuns în China şi ce faci acolo?
Am terminat anul doi de master în teoria artei la Universitatea Normală din Beiging. Dar, cred că trebuie să încep cu începutul… După ce am absolvit UNATC Bucureşti, am ajuns la concluzia că oricât de mult aş iubi teatrul şi actoria, perspectivele mele de viitor nu se arătau foarte luminoase. Facultatea în sine a fost o primă dezamăgire, după care au urmat altele şi altele, aşa că, am păstrat teatrul „ca stil de viaţă” şi m-am înscris la a doua facultate, la Istoria Artei. Tot în Bucureşti. A fost perioada în care am început să fiu atras de cultura şi civilizaţia chineză şi să studiez limba chineză. Nu ştiu dacă la momentul respectiv mă gândeam la ideea de a pleca în China, dar descoperind un univers cu totul şi cu totul nou pentru mine (şi extrem de fascinant!), inevitabil am început să cochetez cu posibilitatea unui masterat într-o universitate chineză. Din fericire, statul chinez este generos în privinţa burselor pentru studenţii străini… Aşa că, am aplicat pentru o bursă la Universitatea Normală din Beiging (Normal University of Beijing) şi am fost acceptat. Cazarea în campusul universităţii este gratuită, iar în rest, din bursă îmi acopăr cheltuielile cu mâncarea, transportul şi restul. Cum spuneam, statul chinez este generos cu studenţii, străini şi chinezi deopotrivă.
Ce înseamnă „restul” ?
Ştiu eu, spectacole, expoziţii, excursii, o bere cu prietenii… Sunt o fire curioasă, îmi place să văd, să aud, să aflu lucruri noi, să experimentez… Şi vă asigur că în China, am parte zilnic de un belşug de senzaţii inedite, de lucruri noi de văzut şi învăţat!
Cum e China ca ţară, la prima impresie? Iar dacă e să ne raportăm la modul de a fi american sau european, cum este să fii chinez?
Întâi și-ntâi, China este o ţară imensă! Este a treia din lume ca întindere, după Canada şi Rusia, şi cuprinde o vastă paletă de peisaje. De la deşertul din nord, până la coastele tropicale din sud, are de toate. În al doilea rând, fiind atât de mare, cuprinde o populaţie impresionantă ca număr şi diversitate de etnii. Să vă dau un exemplu: peste 90 % dintre chinezi vorbesc chineza, adică limba grupului etnic dominant, Han. Cu toate acestea, limba Han are o multitudine de dialecte, iar acestea sunt atât de diferite încât o persoană din Beiging cu greu se poate înţelege cu una din Guangzhou, aşa cum un portughez şi un român nu se prea pot înţelege, deşi atât portugheza cât şi româna au origine comună. Adesea dialectele chineze au aceleaşi cuvinte, dar intonaţia şi ordinea lor în propoziţii şi în fraze sunt atât de diferite, încât le fac de neînțeles.
Ca o paranteză, cât de greu a fost pentru tine să înveţi limba chineză?
Simplu n-a fost, dar fac şi eu o paranteză: în anii 50, guvernul chinez a decis să instituie folosirea mandarinei (limba oficialităţilor şi a cancelariei imperiale) ca limbă naţională cu denumirea de putonghua (adică, „vorbire comună”). Putonghua este forma de limbă chineză predată străinilor, fiind, de asemenea, limba pe ca o învaţă copiii la şcoală, cea folosită de autorităţi, de mass media şi internet. În marile oraşe aproape toţi tinerii pot citi putonghua, pentru că au învăţat-o la şcoală. Sigur, nu toată lumea care o citeşte o şi vorbeşte, mai ales în zonele rurale.
Ok, vorbitul ca vorbitul, dar cu scrisul cum te descurci?
Multe dintre diferenţele existente între dialectele chineze se şterg atunci când acestea apar în varianta scrisă. Dialectele pot suna foarte variat, dar cuvintele sunt scrise cu multe dintre aceleaşi caractere, astfel încât fraza va însemna acelaşi lucru chiar dacă cititorul provine din Beiging sau Shenzhen. Totuşi, majoritatea caracterelor sunt în forma putonghua. Toată lumea ştie că limba chineză este cea mai complexă din punct de vedere al scrierii. În timp ce noi europenii avem la dispoziţie 26 de litere plus câteva semne, chinezii au peste 50 de mii de caractere. Persoanele cu o educaţie solidă sunt familiarizate cu aproximativ 10 mii de dintre acestea, iar ca să citeşti un ziar, 2.500 este minimul necesar.
Să cunoşti 2.500 de litere ca să citeşti un ziar!
Exact. Aş putea să spun foarte multe despre scrierea chineză, ideograme, pictograme etc. Este un subiect interesant, dar oricine se poate documenta în acest sens… Vreau doar să adaug că tot în anii 50 s-a trecut la o simplificare a celor mai uzuale (câteva mii) caractere, făcându-le mai uşor de învăţat şi mai rapid de scris. Aceste caractere simplificate sunt folosite acum pe scară largă în toată China. În acelaşi timp, s-a făcut o încercare de „latinizare” a alfabetului. Chineza latinizată a fost denumită pinyin şi implică folosirea a 25 de litere din alfabetul latin (excluzând V). Pinyin nu a prins în China, dar este util străinilor, permiţând oricărui occidental, după o instruire de bază, să citească şi să pronunţe cuvintele chinezeşti fără a cunoaşte vreun caracter chinez. Versiunea pinyin este mai aproape de modul în care vorbesc chinezii şi multe indicatoare stradale sunt scrise atât în pinyin cât şi cu caractere chinezeşti.
Bun, să revenim la paranteza noastră, cum e să fii chinez, mai exact, un chinez tânăr, într-o ţară cu o economie explozivă, dar cu un regim politic autoritar?
Categoric, nu e uşor. Nici pentru vârstnici, nici pentru tineri. Cei mai mulţi sunt înspăimântaţi de lumea care se deschide în faţa lor. Unii se simt prinşi ca într-o cuşcă de restricţiile societăţii care încearcă să le modeleze gândurile şi viaţa. Alţii sunt caracterizaţi ca generaţia EU, obsedaţi de sine şi orientaţi în totalitate spre consumism şi autosatisfacţie. La acest capitol tinerii de pretutindeni sunt cam la fel… Personal, am avut ocazia să cunosc foarte mulţi tineri chinezi plini de energie, entuziasmaţi de noile posibilităţi care apar în viaţa lor şi hotărâţi să profite din plin de ele. În acelaşi timp, societatea chineză devine din ce în ce mai profund divizată între cei care au totul şi cei care nu au nimic dar, pentru cei care ajung unde trebuie, ambiţia şi intransigenţa tinerilor ar putea schimba China pentru totdeauna.
Pe de altă parte, gândiţi-vă că părinţii acestor tineri au fost copii în timpul Revoluţiei Culturale Chineze şi au fost supuşi tuturor exceselor Gărzilor Roşii. Când Revoluţia a luat sfârşit, au fost trimişi să muncească în ferme sau fabrici, fiind privaţi de educaţie. Această întreagă generaţie nu numai că ştie extrem de puţine lucruri despre lume, dar poartă şi povara unor aşteptări uriaşe pentru copiii săi, la care aceştia cu greu pot să se ridice. Presiunea asupra reuşitei lor este enormă şi mulţi dintre ei iau nenumărate lecţii de pian, caligrafie, limbi străine, înainte chiar de a intra în şcoală. Pentru ei, educaţia este vitală.
Sunt prima generaţie obligată să stea pe propriile picioare…
Adevărat. După revoluţia comunistă, oamenii erau, cel puţin în anumite privinţe, asistaţi de la naştere până la moarte. Li se oferea un loc de muncă, hrană şi o locuinţă pe viaţă. Li se spunea ce, când şi cum să facă, cum să se îmbrace, cum să vorbească şi ce să gândească. În anii 90, tot acest sprijin le-a fost smuls cu brutalitate. Tinerii de astăzi trăiesc într-o lume unde sunt singuri responsabili pentru asigurarea unei locuinţe, a hranei, a sănătăţii şi a unui loc de muncă, fiind probabil conştienţi că trebuie să aibă, pentru a supravieţui, un talent pe care părinţii şi bunicii lor nu l-au avut.
Prin urmare, spre deosebire de ce se întâmplă la noi, pentru chinezi educaţia este pe primul loc şi singura capabilă să asigure succesul în viaţă. Greşesc ?
Nu greşiţi. Chinezii au pus întotdeauna mare preţ pe valoarea educaţiei. Încă din timpul lui Confucius era clar că trebuie să înveţi mult pentru a reuşi în viaţă. Or, în ultimele decenii, educaţia a devenit o adevărată obsesie naţională. Din moment ce vechile slujbe au fost spulberate de iureşul reformelor, părinţi şi copii sunt convinşi că singurul mod de a-şi asigura o poziţie convenabilă în societate este o bună educaţie.
Cum se implică Statul în acest proces?
Se construiesc şcoli, se modernizează şcoli, creşte numărul locurilor în universităţi, se acordă burse de merit, pe merit! Să vă dau un exemplu: la sfîrşitul anilor 90, cinci milioane de elevi au trecut prin teroarea examenului de bacalaureat (un examen privit cu maximă seriozitate) pentru a candida pe un milion şi jumătate de locuri la universităţi. Alertat, Guvernul chinez a declanşat imediat un masiv program universitar care a făcut deja ca numărul locurilor în facultăţi să treacă de 4 milioane, dar 4 milioane reprezintă o cifră infimă raportat la numărul uriaş de absolvenţi de liceu, din fiecare an şi la o populaţie de un miliard şi jumătate de oameni. Sigur, cererea fiind foarte mare, în ultimii ani au apărut numeroase şcoli şi universităţi particulare unde sunt aduşi profesori foarte buni din America şi Europa. Dar nu numai în şcolile private sunt aduşi profesori din toată lumea, ci şi în cele de stat şi în toate se respectă niște standarde educaţionale foarte înalte.
Pe de altă parte, există o influenţă puternică exercitată de internet, cu mode şi tendinţe necunoscute generaţiilor anterioare…
Da, chiar dacă la început, site-urile au fost în mare parte underground şi alternative. Deşi rareori avea tentă politică, fenomenul internet s-a răspândit rapid, cu un impact încă greu de estimat, cu toate restricţiile care mai există şi în pofida controlului exercitat de stat asupra mediului online. Sigur este că a contribuit la apariţia unui decalaj uriaş între nivelul de cunoştinţe al adulţilor, comparativ cu al tinerilor.
Cum sunt profesorii din UNB, cum sunt profesorii tăi?
Foarte buni, cu masterate şi doctorate în cele mai bune Universităţi din toată lumea, America şi Anglia, în special. Avem şi mulţi profesori din aceste două ţări, foarte bine pregătiţi şi cu o vastă experienţă multiculturală.
Pentru că eşti masterand la teoria artei, cum ţi se pare arta chineză modernă?
După persecuţia la care au fost supuşi artiştii în comunism, aş spune că acum arta chineză este „de largă respiraţie”. După anii 80, când s-a experimentat foare mult, în special în arta abstractă, majoritatea creaţiilor fiind de inspiraţie occidentală, pictorii chinezi au început să-şi definească propriile viziuni artistice. „Realismul cinic”, ca replică grotescă la „realismul socialist” a fost unul din modele prolifice, aş zice.
Când artiştii au început să-şi dea seama cât de bine se vindea această artă politică în Occident, stilul abordat a devenit manierism, clişeu chiar. În prezent însă, arta chineză se integrează tot mai mult şi mai bine în main-stream-ul internaţional, cu vernisaje în galerii elegante din centrul capitalei sau al Shanghaiului şi cu artişti care primesc onorarii la fel de mari cu ale celor mai bine cotaţi artişti din America sau Europa.
Am vorbit mult, despre multe, dar ca o încheiere, trebuie să te întreb: ce vei face odată întors în România?
De întrebat, puteţi să mă întrebaţi, dar nu am încă un răspuns ferm… S-ar putea să mai rămân un an-doi în China şi să predau la un liceu de profil, sau unul obişnuit, după care mi-aş putea permite să-mi completez studiile într-o universitate din America sau Canada… Abia pe urmă voi vedea dacă toate cunoştinţele şi experienţa mea pot fi valorificate în ţară…
Şi tot ca de încheiere, mai este loc de teatru în viaţa ta?
Este şi va fi. Cum spuneam, teatrul a devenit pentru mine un stil de viaţă şi îmi place să joc, să improvizez cu câte un grup sau altul în cadrul unor happenig-uri sau manifestări culturale studenţeşti.
Parafrazând un citat celebru, pot spune că je reviens chaque jour à mon premier amour…
Succes!
Magdalena Vaida