Yannick Rucelle s-a născut în Franţa şi acolo a trăit mai bine de 50 de ani, în ţinutul istoric al Picardiei. Şi asta, până când într-o bună zi a simţit nevoia să-şi facă „ordine” în viaţă, „s-o ia de la capăt”, cum se zice. Iar cînd a fost „s-o ia de la capăt”, începutul acestui capăt a fost Dej, România.
De ce România şi de ce tocmai Dej?
E foarte simplu, îmi place România! Mi-a plăcut din primul moment, când în anii ’90 am venit cu ajutoare umanitare la Mălureni, în judeţul Argeş. Îmi plac şi oamenii, pentru că sunt prietenoşi şi foarte ospitalieri. La Dej am venit pentru prima dată în 2001, împreună cu fratele meu Dominique şi cu o delegaţie din Beauvais a Asociaţiei „Spital Dej 2000”. Am revenit apoi, în anii următori în cadrul altor misiuni umanitare, împreună cu o altă asociaţie din care făceam parte, „Les Foulées de la Rue”. În 2003 am luat decizia de a mă stabili pentru mai mult timp (pe vremea aceea nu mă gândeam că poate va fi definitiv) în România. Prima opţiune a fost oraşul Cluj, dar ulterior am ales Dejul, unde îmi făcusem deja prieteni şi unde m-am integrat foarte repede în viaţa, să zicem, cultural-artistică a oraşului…
Asta deoarece preocupările tale actuale sunt totalmente artistice, nu?
Nu totalmente, dar într-o foarte mare măsură, da. După ce în Franţa, prin natura profesiei mele, mi-am dedicat o mare parte din timpul meu şi viaţa mea celorlalţi, am decis ca în România să „trăiesc mai mult pentru mine” şi să-mi cultiv pasiunile pentru care nu-mi rămânea niciodată timp: muzica, poezia, pictura, scrisul.
Drept pentru care te-ai apucat de scris…
Nu chiar. Întâi am cântat. Cânt de când eram copil şi în tinereţe am înregistrat chiar un microsillon de 33 şi unul de 45. Am continuat sporadic, apariţiile mele fiind legate mai ales de campaniile de strângere de fonduri organizate de asociaţia pe care am condus-o, sau legate de spectacolele de caritate organizate de alţii. În 2003 am scos primul meu CD, „Tendresse et Cruaute”, care a fost conceput aici, dar editat în Franţa. Pe urmă am realizat un videoclip într-un studio din Bucureşti, am mai scos două CD -uri, am apărut în câteva spectacole locale şi emisiuni radio (atât locale, cât şi la Radio România Internaţional), am scris o carte – „Jean de Dragobete”, care a apărut în 2007 la editura ASTRA Dej, din nou muzică, al patrulea şi al cincilea CD… Am început să lucrez şi la al 6-lea, împreună cu Luiza Socaci, o solistă din Gherla cu o voce şi un potenţial artistic extraordinar, dar momentan, devenind gospodar de Maramureş, muzica a rămas în aşteptare… În paralel, dat fiind că textele cântecelor îmi aparţin, intenţionez ca din cele peste 3000 pe care le-am scris, să aleg circa 160, care să facă odată, cândva, obiectul unei plachete de versuri. În buna tradiţie a şansonetiştilor şi cantautorilor francezi…
Ştii că dejenilor din generaţia mai veche le aminteşti de Lenny Escudero?
Da, mi-au spus imediat ce m-au văzut cu chitara în mână şi m-au ascultat cântând. Mărturisesc că am fost plăcut surprins să aflu că românii cunosc bine muzica franceză a anilor ’60 -’70, pe Brel, Escudero, Brassens, Adamo, Hugues Aufray, Pierre Barouh, etc. Realmente, nu m-am aşteptat… 
Ei da, pe vremea aceea eram francofoni cu toţii!
Da, faptul că foarte multă lume – şi nu mă refer numai la cei din generaţia mea – vorbeşte franceza, înţelege franceza, a fost probabil unul dintre motivele mai mult sau mai puţin conştiente care m-au făcut să optez pentru România. Iar Dejul, mi se pare de-a dreptul extraordinar că a reuşit să fie şi să se păstreze ca un adevărat „pol al francofoniei”. Şi, vorbind de francofonie, am colaborat (şi mai colaborez) foarte bine cu trupa de teatru francofon „Caracteres” de la Liceul „Al. Papiu Ilarian”. Începând din 2005 am scris patru piese care au fost puse în scenă de profesoarele Ligia Clinciu şi Olimpia Buhăţel, fiind jucate la festivalurile din ţară şi din străinătate la care a participat trupa dejeană. Sunt piese pe care de asemenea intenţionez să le public, pentru a putea fi de folos şi altor trupe.
Legat de teatru, ştiu că ai colaborat şi cu o clasă de gimnaziu…
A fost doar un proiect pe care l-am „tatonat” împreună cu trupa coordonată de profesoara Ionela Leu, de la Şcoala Gimnazială Nr. 1. Între timp, Ionela s-a stabilit în Franţa, dar asta nu înseamnă că am închis poarta colaborărilor. De altfel, în urmă cu 2-3 ani am lucrat foarte bine cu Vlad Georgiu, pe atunci elev al Şcolii „Mihai Eminescu” şi împreună am pregătit o piesă dificilă din repertoriul lui Charles Trenet pentru Festivalul „Franthousiasme” şi pentru spectacolele prezentate de elevii şcolii în Franţa, la Beauvais.
Legat de Festivalul „Franthousiasme”, la care am fost invitat de câteva ori să fac parte din juriu, trebuie să spun că am fost şi sunt încă profund impresionat de energia şi pasiunea depuse de organizatori, de directorul şi iniţiatorul acestei manifestări, prof. Lucian Iosip, de copiii care trăiesc cu toată fiinţa lor rolurile interpretate pe scenă, de profesorii care se ocupă de ei, absolut benevol… Este o atmosferă unică, emoţionantă şi entuziasmantă. Şi se mai vorbeşte şi o franceză excelentă!
A propos de „se vorbeşte”, ai învăţat relativ repede româneşte?
Relativ… La început, doar cuvinte uzuale gen mulţumesc, bună ziua, da, nu, cât costă etc. Pe urmă am început să leg propoziţii, fraze, să fiu atent la gramatică. După ce m-am căsătorit, parcă a fost mai uşor. Cert este că acum nu am probleme şi chiar mi se întâmplă să folosesc cuvinte româneşti în locul celor franţuzeşti atunci când sunt în Franţa.
Cât de des te „reîntorci” acolo?
O dată de două ori pe an. O am pe mama acolo, doi fraţi şi o soră, multe rude şi mulţi prieteni. În mod firesc, mi se face dor de ei, chiar dacă vorbim foarte des la telefon sau comunicăm pe net… Ştii, când sunt în Franţa, mi-e dor de România şi invers. Cred că aşa se întâmplă cu toţi expaţii şi nu pot fi tocmai eu o excepţie!
Prin urmare, dincolo de preocupările tale artistice, te-ai integrat perfect în comunitatea locală…
Da, nu perfect, dar foarte bine! Şi cea mai bună dovadă este că, în 2010, m-am căsătorit cu o româncă! Acest lucru – evident, după ce s-au consumat reticenţele familiei faţă de mine, un străin, la propriu şi la figurat – mi-a permis să cunosc mai profund psihologia românilor, obiceiurile, tradiţiile familiale şi religioase, să redescopăr frumuseţea şi simplitatea vieţii la ţară, eu însumi fiind născut într-un sătuc din Picardia şi mereu nostalgic după Franţa anilor ’50. Prin nimic deosebită de România de acum… Motiv pentru care, eu şi soţia mea, Mariana, am cumpărat un petec de teren în Rona de Sus, Maramureş şi am construit o căbănuţă. Trăiesc verile la „ţară”, cum spuneţi voi, şi e grozav. Departe de „lumea nebună”, de agitaţie, cu un peisaj splendid în faţa mea şi cu vecini minunaţi…
Îţi place atât de mult Maramureşul?
Foarte mult. Dacă Dejul ar fi fost situat în Maramureş, fericirea mea ar fi fost dublă! Dar e bine şi aşa, Maramureşul, cabana mea, însemnând locul în care îmi reîncarc bateriile de câte ori e nevoie. E o zonă a României absolut magnifică!
Crezi că la această „integrare” te-a ajutat şi faptul că ai studii de psihologie şi că ai lucrat foarte mult în domeniul social?
Probabil, dar nu neapărat. Sigur, formaţia de psiholog pe care o am şi faptul că am lucrat mult cu oameni din diverse medii, mă face să fiu receptiv faţă de problemele unora sau altora din jurul meu, iar experienţa îşi spune întotdeauna cuvîntul. În cazul meu, aş zice că m-a învăţat să fiu foarte îngăduitor, tolerant, şi să-mi accept semenii aşa cum sunt ei. Ani de zile am fost un fel de educator pentru alţii, acum nu mai e nevoie să fac asta şi e bine aşa. Mă simt mai liber. Nu neimplicat, ci eliberat de multele răspunderi pe care le aveam faţă de cei care erau în grija mea. Acum, dacă mă implic în ceva, motivaţia este diferită…
Cum ar fi?
De a transmite un savoir faire celor care chiar doresc să facă ceva, dar nu ştiu cum, pentru că le lipsesc anumite repere. Când spun asta, mă gândesc la felul cum se derulează aici viaţa asociativă, de exemplu, civică, în ultimă instanţă. La cât de implicat şi de responsabil se simte un cetăţean francez pentru tot ce are legătură cu comunitatea din care face parte şi cât de indiferenţi sunt oamenii de aici aici vis-a-vis de deciziile care se iau în numele lor, dar care îi privesc pe ei în mod direct… Sigur, ştiu că perioada totalitară a înăbuşit spiritul de iniţiativă al românilor, dar acest lucru ar trebui să dispară treptat, treptat, iar tânără generaţie să fie total diferită; or, acest lucru se întâmplă foarte greu sau nu se întâmplă deloc. Din păcate…
Totuşi, pe termen lung, eşti optimist în privinţa noastră, a românilor?
Da, fără îndoială… Pe de altă parte, însă, mă uit cum dispare un mod de viaţă tradiţional, cum se transformă satele, cum explodează oraşele, cum pier anumite locuri şi valori de patrimoniu, care odată pierdute, sunt irecuperabile. Şi asta mă întristează, pentru că ştiu că şi Occidentul a trecut printr-o etapă similară, iar acum regretă multe dintre greşelile făcute din neştiinţă sau din lăcomie… Sper din tot sufletul să nu se întâmple la fel şi aici, în România.
M. Vaida
Acest text este versiunea revizuită şi adăugită a celui publicat în 2013 în ziarul Făclia.
